Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Tangouri

Cum poti sa creezi o iluzie optica

Un perimetru pe asfalt, cretă colorată, răbdare. Și, firește, talent. O demonstrație oferită la începutul lunii iunie 2012 de către pictorul...

Continuare...


Powered by

Autor: Ligia Kesisian

Tangouri

Ligia Kesisian5 December 2015

Susține și tu Webcultura! Pentru că, împreună, putem supraviețui ignoranței și ignoranților.

Mulțumim. (Vezi aici cine a donat până acum.)

A făcut întâi un pas. I-am zărit glezna subţire. Mi-o puteam imagina oricum vroiam, îmbrăcată sau nu. Mi-ar fi plăcut să poarte rochia lila pe care şi-o cumpărase în după amiaza aceea fierbinte, în care nu mai suporta încătuşarea blugilor. Nu-mi plăcea să o urmez prin magazine, stăteam liniştit şi o aşteptam la Gloria Jean’s, acompaniat de o cafea rece cu lapte. A apărut după mai puţin de un sfert de oră în rochia lila. Nu-i mai rămăseseră bani şi de sandale şi rămăsese încălţată cu tenişii verzi cu câteva urme mici de noroi pe ei, dobândite în urma ploii care ne-a udat până la piele şi dincolo de ea, în aprilie, în drum spre cinema.

Acum însă îi puteam zări pantofii decupaţi, cu o panglică de satin ce îi urca uşor pe gleznă… nu suportam panglica aceea de satin, mult mai fină decât mâinile mele arse de soare, pline de bătături. Şi totuşi, gleznele ei erau atât de frumoase, asezonate cu panglica mov. I-am văzut genunchiul şi am ştiut că poartă rochia lila. Era singura ei rochie mai scurtă, o indignau privirile bărbaţilor sau cel puţin aşa lăsa să pară pentru a nu-mi da motive de tristeţuri. La naiba, dacă eram gelos pe o fâşie de satin, cum aş putea să nu fiu pe nişte saci de testosteron impertinent?

Aş fi putut dezvolta cu uşurinţă un fetiş pentru genunchii ei. Dacă aş fi fost înzestrat cu cel mai mic talent artistic, i-aş fi pictat, neataşaţi de picior, doar o pereche de genunchi în aer. Da, ăsta e cuvântul, aer. Genunchii ei erau nişte aripi, o făceau să pară că păşeşte permanent pe trambuline. Îmi aminteau de plăcintele bunicii, atât de rotunde, cu doar câteva gropiţe ce apăreau când împacheta în aluat caşul dulce cu stafide şi esenţă de portocale.

Încetase demult să fie pentru mine doar o fiinţă omenească. Aproape că nici nu-mi amintesc cum arată ochii ei, încercând mereu să privesc în spatele lor, în sufletul ei învelit cu o iscusită grijă în piele bronzată, în mătăsuri lila, în braţele mele şchioape. E ca atunci când cumperi o mobilă care trebuie asamblată şi uneşti două sau mai multe bucăţi pentru a rezulta un întreg. Aşa trebuiau asamblate şi braţele mele de sufletul ei împachetat în acel trup ce-mi oferea, analog unei tigări de haşiş cubanez, agonie şi extaz fără limite trupeşti. Era o ţigară pe care o fumam lent si adânc, pe care o savuram cu plămânul meu stâng, lipit cu superglue de inimă. O ţigară ce părea nesfârşită în dezumanizarea ei şi în alienarea mea.

Când a mai făcut un pas, parchetul a scrâşnit puternic şi le-a dat din nou motive de speculaţii vecinilor de sub noi. Când îi intâlneam în lift, făceau aluzii despre faptul că eu ascund elefantul dispărut de la grădina zoologică. Mereu dădeam vina pe străbunicul scoţian, găsind un pretext caliciei ce mi-a legat buzunarul în încercarea mea eşuată de a cumpăra parchet de calitate. Însă acum nu vecinii mă îngrijorau, ci mai degrabă grimasa pe care a făcut-o ea la auzirea scârţâitului. De fiecare dată când gesturile sau cuvintele îi trădau esenţa de om, o parte din mine o renega. Contrar aşteptărilor mele, era îmbrăcată într-o cămaşă veche de-a mea cu un şorţ roşu pe deasupra. Pe şorţ scria barbeque&grill, mi-l dăruise mama când m-am mutat în casă, încercând să facă din mine un bărbat „vrednic şi gospodar”. Era felul ei subtil de a mă trezi la o realitate în care omul trăieşte pentru a mânca, a câştiga bani, a creşte copii şi a muri.

Vroia să-mi gătească somon cu legume gratinate şi pentru asta era indiscutabil de necesar să poarte pantofii. O asemenea mâncare cere rafinament. Gătea aproape la fel de prost ca bucătăresele de la cantinele unde eram obligat să mănânc în copilărie, când mergeam în tabere la mare, dar nu avea importanţă. O făceam să uite că am lăsat aproape tot în farfurie, spunându-i că e o mâncare atât de delicioasă, că mi-e şi milă să o mănânc.

Ne certasem trei zile în legătură cu ce aveam să facem în acea ultimă zi de concediu, ce coincidea fraudulos cu ultima zi de vară. Ea insista să mergem la plajă, eu aş fi preferat o plimbare pe malul lacului şi un lenevit boem la umbra unui copac, cu provizii de ţigări şi ceai rece. Ne-am trezit pe la 10 şi ne-am încumetat să ne verticalizăm abia dupa încă vreo oră. Am lăsat alarmele de la telefon să sune simultan în tot timpul acela. Era un amestec de Simfonia V cu Moby, o combinaţie destul de vătămătoare pentru urechile noastre ce parcă-şi reveneau dintr-o operaţie de peritonită. Fusese o noapte caniculară. Dacă o vară întreagă făcusem faţă, încă nu înţeleg cum, celor 50 de grade la umbră , acum ne simţeam toropiţi şi insomniaci.

Ne-am deplasat zombiastic spre bucătărie şi cu mişcări robotizate am încălzit apa pentru cafea. Nu mai aveam decât un 3 in 1 pe care trebuia să-l împărţim frăţeşte, dar pentru că am greşit cantitatea de apă a ieşit o zeamă cu aromă subtilă de cafea din care chiar nu am fi intenţionat oricum să bem mai mult. Anesteziaţi, ne-am trântit în balcon. Pereţii erau atât de albi, încât la fiecare ridicare de privire, pupilele noastre sufereau câte un şoc. Cu primele puteri, ce mai degrabă păreau a fi ultimele, m-a întrebat dacă mai ştiu unde am pus tempera şi acuarelele. Le cumpărasem să mâzgâlim nişte pânze kitchoase pe care le-am achiziţionat la preţ mic de la un târg de vechituri. S-a întors cu ele, goală. Fără să spună nimic, cu mişcări rapide m-a lăsat şi pe mine în costumul primordial. M-a dezbrăcat ca o mamă care îşi pregăteşte pruncul pentru îmbăiere. Nu am pus nicio întrebare, îmi plăcea să mă las surprins de ea. A scos o guaşă verde, şi-a turnat toată culoarea în palme şi a început să-mi acopere trupul cu ea.. a început de la umeri, cu mişcări riguroase pe piept şi abdomen, pentru a nu lăsa nepictată nicio bucăţică de piele. În mai puţin de 5 minute arătam de parcă m-aş fi dat la vale pe burtă într-o mare de iarbă tânără. Mi-a spus să mă apropii de perete şi s-a împins în mine lipindu-mă de el. Apoi a luat o guaşă portocalie şi mi-a spus „hai, întinde culoarea pe mine, repede, să nu se usuce!”. M-am supus. S-a lipit şi ea de perete, lăsând pe el o silueta pastelată, lângă cea verde a mea. M-a îmbrăţişat şi culorile s-au unit. Ne rostogoleam pe peretele alb cu aceleaşi mişcări, mă săruta şi întindea vopseaua pe el. Buzele noastre dansau în ritmul culorilor, mâinile ei, cadenţate de pulsul meu.

Ochii ei verzi contrastau decadent cu pleoapele mângâiate geometric de un arătător albastru, umerii ei înălţaţi în piruete portocalii cu irizaţii aproape verzi din unirea celor două culori, din unirea noastră. Gleznele ei fremătau sălbatic înlănţuite de şoldurile mele ce valsau înăuntrul şi înafara ei… era o ciocârlie cu pene de păsări exotice şi cânta în adierea unei jungle atât de pitoreşti, atât de a mea, atât de distantă. Pielea ei era acoperită de o crustă în care mâinile mele săpau şanţuri, culoarea cădea în atingeri năuce. Eram contopiţi cu peretele, un basorelief viu, vulgar şi sublim. Mă simţeam ca un Michelangelo viril, ce-şi poseda sculptura, ca un DaVinci ce se contopea cu Gioconda. Ce altceva i-ar fi provocat Giocondei un zâmbet atât de mistic şi pervers în incocenţa lui decât un penson ce-i gâdila fără milă durerea dulce dintre picioare?

Mă simţeam ca un voyeour fără scrupule, vicios şi fetişist. O priveam cum se uneşte cu peretele, cum o posedă pe la spate prin pori, cum culorile îi provocau orgasme nebănuite. Gemeau amândoi prin corzile mele vocale. Se dăruia unui şevalier bigam şi hermafrodit, tremurând în braţe de om. Braţele mele nu au fost niciodată suficient de bune pentru ea, atingerile mele nu erau ale unui pictor ce desenează orgasme pe trupuri de femei flămânde, nu ştiam să-i cânt sânii ca un trubadur parizian aşa cum şi-ar fi dorit. Nu eram capabil decât să fac schiţe stângace care ar fi avut nevoie de multă imaginaţie pentru a crea vagi stimulente fizice. Ştiam prea bine că avea nevoie de mătase şi nu de bumbac, că ar prefera să fie expusă într-o galerie de artă şi nu în patul meu. Îmi plăcea să mă mint singur aşa cum o făceam de fiecare dată, cum altfel ar putea supravieţui un biet muritor în ritmuri zadarnice pe care nu ştia să le danseze?

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Ligia Kesisian

| Facebook | De același autor

Nu îmi place întrebarea "Eşti fericită?". Scriu, pentru că asta sunt şi altfel nu aş putea fi. Am învăţat să citesc de la 4 ani şi spaima mea cea mai mare e că nu voi putea niciodată să citesc tot ceea ce merită citit.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.