Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Stupid…

Broderii

Portrete cusute de mână… Vă vine sau nu să credeți, dar nu este o pictură. Ci este este o broderie...

Continuare...


Powered by

Autor: Ileana Ghiță

Stupid…

Ileana Ghiță7 December 2015

Era una din primele zile cu adevărat călduroase de primăvară, oraşul era blocat de un eveniment important şi lumea nu ştia cum să ajungă mai repede la treburile ei fără să ia in calcul toată zarva. Ea stătea pe o bancă, rupând o floare şi încercând să îşi ascundă panica şi angoasa. Ce o să facă, ce o să aleagă? Îşi dezlegă eşarfa din jurul gâtului ce părea să aibă acum greutatea unui ştreang al unui condamnat la moarte. Trebuia să fie fericită şi nu era. Tocmai primise o bursă… “întotdeauna mi-am dorit să văd Europa în detaliu, nu doar pentru o săptămână, de ce nu zâmbesc?”.

Andrei o presa să nu plece. Ce ştie el, copil mic, cât de mult a muncit pentru bursă. El se plânge pentru orice nimic. Erau împreună de 3 ani, 3 ani din care 1 jumate fericit, 1 an jumate în care îşi permisese să viseze…o perioadă chiar lungă pentru un om care şi-a cultivat cu grijă pragmatismul… “ce stupid! de multe ori am vrut să mă despart de el, dar el nu a înţeles. Îl iubesc, dar asta contează prea puţin. Hai, Cătă, mai mult curaj, ştiai că o dată tot o să se întâmple, vă doriţi alte lucruri şi în sfârşit poţi pleca.”

“Ce zi frumoasă, ce n-aş da să fiu acum la mare! De ce nu am mers acum o săptămână? Lasă, nu au intrat zilele în sac. Asta o să fie cea mai frumoasă vară, doar dacă aş ştii o dată ce să fac. Toată viaţa mea a fost un plan: Liceul Sava, urmată de ASE-Finanţe Bănci, un job din primul an de facultate în domeniu, cu ambiţia mea aş fi avansat rapid, ceea ce am şi făcut, în anul 3 o bursă…şi după… de ce nu m-am gândit niciodată la ce se întâmplă după? Probabil eram ocupată să visez la o relaţie cu un om cu care oricum nu aş putea fi şi am uitat să imi pun şi alte obiective.

Andrei, Andrei Gavrilă, om cu vise prea mari pentru a fi realizate, ce copil, chiar crede că ar putea schimba ceva cu pozele pe care le face. Mi-a făcut o poză când încă eram fericiţi, poză în care nu mă mai recunosc acum. Ce stupid! O să fiu fericită, îndată ce voi pleca. Poate în ani şi Andrei va vedea ca visele nu-şi au rostul. Dar atunci nu voi mai fi aici…”

Şirul gândurilor îi e intrerupt brusc de râsetul unui copil. “Copiii sunt, într-adevăr, făpturi fericite…şi nu preţuiesc vârsta fericirii lor, vor să crească, să aibă planuri. Unii nu cresc niciodată, ca tine Andrei, nu ştiu dacă asta e o binecuvântare sau un blestem”. Copilul se opreşte în faţa ei, se opreşte din râs şi o fixează, uşor grimasa i se stinge, în locul ei făcându-şi loc o expresie tristă, expresia care o ai când îţi iei la revedere de la cineva drag, ştiind parcă că nu o să-l mai vezi vreodata. “Mama spunea că toţi copiii simt unele chestii înainte de a se întâmpla; cu 5 minute înaintea unui accident, un copil i-a fixat un loc de pe picior, loc care acum poartă o cicatrice adâncă…Ce stupid, românii sunt plini de superstiţii şi de vise”.

Cătălina îi zâmbi copilului, sperând parcă şi aşteptând ca micuţul să se comporte ca o oglindă şi zâmbetul să se întoarcă din nou la ea. Copilul nu-şi schimbă expresia, acum adâncindu-se mai mult parcă în ochii mari şi negri . Mama lui încercă să-l dezlipească din poziţia lui mută: “Hai Andrei, deranjăm domnişoara. Spune-i papa!”. “Andrei?…îmi vine să râd şi tu va trebui să-mi zici papa şi să mă laşi să plec.”

Privi copilul cum se depărtează şi uşor-uşor începe să-şi recapete nestarea specifică vârstei. Era timpul şi pentru Cătălina să plece, Andrei o aştepta în Victoriei. Ştia că acum e momentul să îi zică.
Se ridică greoi de pe bancă, şi în ciuda zilei frumoase de afară, părea că poartă pe umeri o zi ploioasă de toamnă târzie. De ce vremea nu e în ton cu ea? Fotografia în care era fericită era făcută într-o zi înnorată, dar asta nu a contat câtuşi de puţin. Purta atunci un zambet larg, de copil.

Îşi mişca picioarele alene, încercând să respire cât mai mult verde din parcul de pe Kiseleff şi alungând toate gândurile care nu-i dădeau pace. Trebuia să respecte planul pe care îl făcuse de mică, doar aşa ar putea fi fericită. Privea squarul Victoriei şi încerca să-l traverseze cât mai rapid, a auzit un vuiet din partea dreaptă, un zgomot puternic, şi o durere surdă în corp. Era o maşină neagră, şi acum zăcea pe jos, vroia să ţipe, dar nu mai avea forţă, vedea oameni apropriindu-se de ea, printre care şi câtiva poliţişti. Îşi zicea “Cătalina, o să fie bine!”. Din maşina neagră coborâ o doamnă îmbrăcată într-o rochie bleumarin şi cu tocuri înalte, părea foarte stăpână pe sine. “Ai zice că dacă loveşti un om, te-ai duce alergând la el să vezi cum se simte, ea de ce nu vine, de ce e indiferentă, aş vrea măcar să îi văd faţa, de ce nu vine Salvarea? Andrei, sunt aproape, aşteaptă-mă, vreau să ma iei în braţe şi să mă duci la mare. Mama, am primit bursa!”

Minutele treceau şi ea zăcea în continuare pe caldarâm, “s-ar putea să rămân aici…ce ciudat, m-am plimbat de atâtea ori pe Kiseleff şi niciodată nu am crezut ca aici o să-mi găsesc sfârşitul. Ce sfârşit stupid! Mama avea dreptate…copiii simt răul înainte! De aia planul meu se termina o dată cu bursa, acolo mi se oprea şi viaţa! Poate că am pierdut pariul cu viaţa pentru ca nu am ştiut să o trăiesc… Aş vrea să traiesc în continuare… doar… doar ca să trăiesc!
M-aş apuca de Regie, aş pierde timpul fără să am un plan, fără să respect unul, aş fi fericită! Andrei, iartă-mă că am renunţat la vise şi iartă-mă că am renunţat la noi! Că nu am crezut chiar şi în ceva copilăresc. Aş fi vrut să te mai văd măcar o dată. Noapte bună, Andrei! Să nu mă uiţi…”

“Nimic din viaţă nu e stupid, doar moartea e…orice moarte, pentru că ţi-e dat să trăieşti doar o dată!”

Andrei aştepta la Victoriei cu aparatul în mână. Vroia să-i facă o poză. Aşa ar fi ştiut dacă e fericită. Dacă i-ar fi prins din nou zâmbetul copilăresc într-o fotografie şi-ar fi dat seama de asta.

“Ce-i cu îmbulzeală de pe Kiseleff, poate Cătălina s-a oprit un pic acolo. Nu e în firea ei să întârzie…nu e in plan.” Râde uşor la ultimul gând, tot uitându-se în direcţia accidentului. “Cătă,cât aş vrea să fi fericită!”

Avea să o mai vadă fericită doar într-o poză veche, făcută la mare într-o zi înnorată. Atunci era îndrăgostit de ea, Cătă fără planuri, doar cu zâmbet copilăresc. Noapte bună, Cătălina!

stupid

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Ileana Ghiță

Ileana Ghiță

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.