Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Secvenţă de viaţă

“Viața e prea importantă ca să fie luată în serios”

Cu umor despre dragoste și viață. Un pesimist este cineva care, atunci când trebuie să aleagă dintre două rele, le...

Continuare...


Powered by

Secvenţă de viaţă

Nina Tărchilăde @
13 June 2017

Împreună putem supraviețui ignoranței. Susține și tu Webcultura.

Ne puteți citi astăzi și mulțumită lor.

Există în noi poveşti pe care nu le ştie nimeni, blazoanele din spatele cuvintelor, secvenţe trăite pe muchii de suflet, cărate în noi chiar dacă uneori atârnă al naibii de greu, zâmbim – ceea ce trăim ne construieşte pe dinăuntru întrun mod categoric, ne mobilează definitv cu tot felul de sentimente pe care nu le mai poţi alunga.

Povestea asta este despre o fată cu aripi albastre intrată într-o căsnicie cu un om care se urca deseori în avioane mari cu aripi albastre. Timp de mulţi ani, cât a durat căsnicia aia, am trăit experienţa unui fel de “stagiu militar” din postura celei care-şi aşteaptă acasă omul drag tremurând pentru viaţa lui, din postura unei femei înzestrată din păcate de natură cu o sensibilitate acută care accentua toate sentimentele astea până la durere.

Dar nu ne trăiam viaţa la modul apăsător – o, nu!! Doar că spaima pândea uneori arătându-şi colţii, dădea alte contururi clipei, făcea totul să fie mai profund, mai copleşitor, erau multe lucruri care muşcau bucăţi din mine şi despre care nu vorbeam nimănui. N-am să uit niciodată cum am învăţat cot la cot cu soţul meu toate cazurile speciale când învăţa pentru trecerea pe avioane supersonice, iar casa ne era plină de tot felul de cărţi şi desene neinteligibile pentru mine. Dar era important să particip la asta – aşa deschideam punţi de comunicare pe toate planurile.

N-am să uit ce-am simţit la primul lui zbor în simplă comandă, adică fără instructor, la primul lui zbor de noapte, la primul zbor ca instructor şi la multe alte dăţi de… prima oară! N-am să uit niciodată timpul zborurilor de noapte în care nu închideam un ochi până nu se întorcea acasă după terminarea zborului. Dacă se termina mai repede decât ştiam c-ar trebui, liniştea aia nu era una bună – era semn ca s-a întâmplat ceva. Iar ceva…putea să însemne orice – de la vreme nefavorabilă, la accidente, de la aproape nimic la abis.

Ieşeam în balcon şi mă uitam afară. Puteai să numeri balcoanele în care era lumină încă şi simţeai aşteptarea umbrelor fragile care scrutau orizontul cu nelinişte. Erau “surorile” mele de…zbor! Suflete tremurând că lumea lor s-ar putea prăbuşi iremediabil într-o secundă. Ştiu că sunt asemenea situaţii în viaţa tuturor dar apropierea de pericol, trăitul sub auspiciile neliniştilor în timp ce scrutai cerul şi câmpul aşteptând o veste, încărca momentul cu o tensiune uriaşă.

Astea sunt lucruri care te leagă indestructibil. Sunt oameni pe lumea asta pe care nu-i poate şterge din mine nimic. Oameni cu care am împăţit aşteptările şi tăcerile alea covârşitoare, care nu seamănau cu nimic altceva. Oameni cu care am împărţit bucurii şi lacrimi de-a valma, experienţe scrise adânc şi pentru totdeauna în fiecare dintre noi.

Într-o primăvară, după ce am pierdut un prieten risipit peste câmpurile oraşului, băieţii mei se jucau cu avioane de jucărie şi simulau accidente pe covorul albastru din camera lor, unde amestecau ei cerul cu pământul zicând…” şi nenea…X… nu mai vine acasă la copilul lui”… Cuvintele şi joaca asta a lor, m-au înspăimântat pentru că am realizat că învăţaseră despre moarte încă dinainte de a-i şti numele. Treptat, le-am scos din uz toate avionaşele de jucărie şi le-am interzis, tacit, prezenţa în casa noastră. Ajungea un pilot în familia noastră. Dar existau cele adevărate şi umbra lor ne era bucurie şi durere deopotrivă.

Iar toate sentimentele astea trebuia să le duci singură – nu aveai dreptul, nu-ţi asumai, nu puteai tulbura mintea şi sufletul celui care a doua zi avea cine ştie ce misiune dificilă din nou. Şi-l primeai zâmbind după ce-ţi spălaseşi bine faţa de lacrimi despre care nu trebuia să ştie. Aşa am învăţat să surâd şi când călcam pe cioburile dinăuntrul meu – dar nu din ipocrizie ci din dragoste. Am urât armata şi felul în care schilodea sufletele dar am iubit zborul. M-am urcat în tot felul de avioane mai “cuminţi” decât Mig-urile ca să simt şi eu ceva din fascinaţia aia. Am zburat cu paraşutiştii şi m-am bucurat de fiecare minut înţelegând de ce se face meseria asta – nu pentru bani… oricum nu erau prea mulţi… ci din entuziasm şi un fel de dependenţă de măreţia zborului.

Am văzut oameni urcându-se în avioanele alea vechi şi nu de puţine ori cu reparaţii însăilate, conştienţi de riscuri. Şi totul cu o nonşalanţă uimitoare. Nimeni nu se întreba de ce. Era un răspuns deja ştiut: pentru că nu se putea altfel. Şi-atunci nouă ne rămânea tremurul aşteptărlori până când primele umbre începeau să se întoarcă acasă. Devenisem aproape detectiv – dacă vorbeau tare şi râdeau… era de bine. Liniştea era cea care ne tăia pe dinăuntru. Şi capetele plecate… Privirile îngrozitor de triste de… după… când nimeni nu putea consola pe nimeni.

Nu sunt cuvinte chiar pentru toate durerile de pe lumea asta. Iar când nu rămâne decât un coşciug în care ştii că e mai mult pământ decât trup şi-o uniformă cu un vultur în piept pe care nu mai are cine să o îmbrace… nu ştii de unde să scoti cuvinte potrivite. Nimeni nu vorbeşte prea mult în situaţiile astea dar privirile… Dumnezeule, privirile alea… nu le mai poţi uita niciodată. Şi ăsta e doar un fragment din câte-aş putea povesti despre.. “stagiul meu militar”!

Bărbaţilor le stau mereu în spate femei dintr-un alt fel de armată – a responsabilitaţilor uriaşe, acceptate discret într-o linişte de sine fără sfârşit. Şi-n fragilitatea lor aparentă sta atâta putere câtă nici ele n-au ştiut că au.

E o poveste despre viaţă şi luptele ei, despre o fată cu aripi albastre intrată copil în istoria asta cu avioane cu aripi de cer şi ieşită din ea şi femeie şi bărbat şi bucăţi. Însă, stiţi cum e…te ridici, aduni bucăţile alea şi… mergi mai departe.

Ştii deja ceva esenţial – că nu se poate altfel.

Despre autor

Nina Tărchilă

| Facebook | De același autor

Sufletul meu respiră prin cuvânt. Așa își traduce emoțiile cât să le înțeleagă și ceilalți, așa spune povești despre lumina și întunericul din el, despre viața asta trăită parcă între oglinzi paralele, ca într-un puzzle fără sfârşit. Dar cuvântul e doar povestea emoției - înaintea lui este întotdeauna bătaia aia in plus a inimii. Și totul este să o auzi atunci când se-ntâmplă cât să ai ce povesti!

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.