Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Scrisoarea lui Marquez

Despre internet si alte pacate

Câteva gânduri împărtăsite de Neagu Djuvara. Despre Internet și celebritate “Mi-e frică de laude! Fiindcă, uitându-mă în istorie, descopăr că,...

Continuare...


Powered by

Scrisoarea lui Marquez

Mihai Patrascude @
29 May 2017

Împreună putem supraviețui ignoranței. Susține și tu Webcultura.

Ne puteți citi astăzi și mulțumită lor.

Am primit de mult o scrisoare tulburătoare, tradusă de George Cuşnărencu. Scrisoarea are un motto din Coran, care spune că “Vei da socoteală pentru toate plăcerile permise ale vieţii pentru care nu te-ai bucurat pe pămînt“…

Înclin să cred că există trei categorii de lucruri pe lumea asta care te înalţă şi te umplu de fiinţă și de bucurie, dincolo de descoperirea sufletului: un peisaj infinit, cu inflexiuni absolute, o operă de artă (de orice natură o fi ea) şi credinţa, prin oricare din formele sale, începînd cu rugăciunea şi terminînd cu lacrimile. Toate exprimă, în sine, modalităţi de a atinge absolutul, necunoscutul, Unicul. Dacă însă primele două par să fie expresii ale suficienţei, credinţa este, în sine, o adunare a celor două: pe de o parte este natura naturans (însăşi existenţa sinelui) iar pe de altă parte este natura naturata, întregul ansamblu de idei şi prefabricate ale culturii, educaţiei şi civilizaţiei zilelor noastre.

Am stat îndelung şi am privit, cu mult timp în urmă, la Vatican, celebra Pieta a lui Michelangelo – a fost ca un transfer de energie şi ca o pierdere de fiinţă. De fapt nu a fost altceva decît o umplere cu lumina pietrei şi o golire de negura sufletului. O înălţare a sinelui şi totodată o abandonare a trupului pentru că oboseala pe care am simţit-o, stînd şi privind, nu era una a muncii dificile, ci a epuizării de fiinţă…

La fel face şi un peisaj superb (celebrul Mont Ventoux, escaladat de Petrarca), îndemnîndu-te la şedere şi odihnă. La recuperare de sine. Evadezi din lumea asta pentru a te retrage în mijlocul naturii şi pentru a te recupera. Natura naturans şi natura naturata te fac să te umpli de fiinţă, însă te epuizează în orizontul acţiunii. Doar credinţa este cea care îţi dă plinătatea fiinţei şi neliniştea creaţiei, oglinda şi adîncimea apei, transparenţa şi nemărginirea cerului.

Doar credinţa nemăsurată te face să mărturiseşti, la fel ca şi Marquez care îl cita pe mentorul lui, William Faulkner, cu ocazia decernării Premiului Nobel în 1992, că “refuz să accept sfîrşitul omului”, şi doar datorită ei oamenii de litere, inventatorii de poveşti, vor fi capabili de o nouă utopie. Este vorba de locul unde oamenii, condamnaţi la un veac de singurătate, vor avea, în sfîrşit şi pentru totdeauna, o a doua şansă pe pămînt…

Scrisoarea este menită tocmai să mă aducă la realitate, la realitatea unui timp care nu ţine seama de suflete, destine sau credinţe. La realitatea care te face să îţi pui din nou (şi oare pentru a cîta oară?) problema existenţei întru frumos şi bine, cum ar spune Kant. Doar că locul coborîrii întru fiinţă este unul tributar negurii, revoltei pămîntului şi cerului, întunericului din fiecare zi… A scris-o Marquez, care, în urma unui cancer limfatic, se retrage atît din imperiul cuvintelor, cît şi din lumea pe care a mîngîiat-o cu misterul gîndului şi al literei…

“Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că nu sînt decît o păpuşă de cîrpă şi mi-ar oferi în dar o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ce gîndesc, deşi în definitiv aş putea să gîndesc tot ce spun. Aş da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele, ci mai curînd pentru ceea ce ele semnifică. Aş dormi mai puţin şi aş încerca să visez mai mult, de-abia acum înţeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş merge în timp ce alţii ar sta pe loc, aş rămîne treaz în timp ce toţi ceilalţi ar dormi. Aş asculta în timp ce alţii ar vorbi şi, doamne, cum m-aş bucura de savoarea unei îngheţate de ciocolată!

Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărîmă de viaţă, m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci şi sufletul. Doamne, dacă eu aş avea o inimă, mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă şi aş aştepta ca soarele să-l topească. Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti şi o serenadă de Serrat pe care aş oferi-o Lunii. Aş uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot simţi durerea spinilor şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete.

Doamne, dacă aş putea primi o fărîmă de viaţă… N-aş lăsa să treacă nici măcar o zi fără să le spun oamenilor ce iubesc, că îi iubesc. Aş convinge fiecare femeie şi fiecare bărbat că la ei ţin cel mai mult şi aş trăi îndrăgostit de iubire.

Bărbaţilor le-aş dovedi cît de mult greşesc atunci cînd cred că nu trebuie să se mai îndrăgostească atunci cînd îmbătrînesc, fără să ştie că ei îmbătrînesc tocmai pentru că încetează a se mai îndrăgosti. Unui copil i-aş face cadou o pereche de aripi, dar l-aş lăsa să înveţe singur a zbura. Pe cei bătrîni i-aş învăţa că moartea nu vine o dată cu vîrsta, ci o dată cu uitarea. În fond, şi eu am învăţat de la oameni atîtea lucruri…

Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vîrful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vîrf. Am învăţat că ori de cîte ori un nou născut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oară, degetul mare al tatălui său, îl ţine strîns pentru totdeauna. Am învăţat că doar un om are dreptul să se mire cînd vede un om căzut, dar de fapt ar trebui să întindă mîna să-l ajute să se ridice.

Am învăţat aşa de multe lucruri, deşi, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic, fiindcă atunci cînd mă vor pune la păstrare în acea cutie eu voi fi murit deja.” (Gabriel Garcia Marquez)

În încheierea scrisorii găsesc cîteva cuvinte din William James, un psiholog: “Viaţa nu poate să îmi ofere bucurii şi pace, ţine doar de mine să le doresc. În schimb viaţa îmi dă timp şi spaţiu – ţine doar de mine să le umplu cu ce doresc.”

Despre autor

Mihai Patrascu

| De același autor

Născut la Baia Mare, în 22 iunie 1974. A publicat peste 50 de studii, articole, recenzii sau traduceri în România, Elveţia, Franţa, Italia, Canada, Bulgaria, Mexic. Cărţi publicate: Jurnal (1998), Profeţi ai Mileniului (1998), Scrieri despre Nikos Kazantzakis (1999), Vallarta (2000), Palermo (2003), Acasă înseamnă Europa (2003), Oameni, fapte, zboruri (2012).

    Comentarii
  1. Daniela

    Mulţumesc lui Mihai. În prezenţa lui...totul este...o umplere cu lumina pietrei şi o golire de negura sufletului...

  2. Liviu Dumitru

    Cand mi-e dor de Domnul, mă hrănesc cu Cuvântul. Multmesc Mihai, pentru bucuria pe care o daruiesti multora dintre chipurile slavei Sale celei negraite!

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.