Scrisoare neterminată

Fără tine, lumea pare îngustă şi rece.

Oare câţi oameni or fi simţit asta de-a lungul vremurilor? Şablon – ar zice cinicii. Când însă şablonul ăsta se aşează peste o stare sufletească, devine trăire, se împodobeşte cu emoţiile fiecăruia şi işi pierde rutina.

Te-am visat. În zori m-am gândit că sunt vise din care n-ai vrea să te mai trezeşti. Aveam părul acoperit cu o eşarfă galbenă şi tu, cu un gest de o tandreţe sfâşietoare, ai împins către umeri eşarfa eliberându-mi părul de sub ea, mângâindu-mi tâmplele, luându-mi faţa în palme, privindu-mă în ochi până-n suflet. Doar tu ştiai să faci asta cu o nonşalanţă copleşitoare. Clipa aia răvăşitoare aş duce-o cu mine până la capătul timpului.

Aşa te-am iubit de tare privindu-te în ochi că ştiu – nu s-ar fi putut să nu te întâlnesc. Mi-ai lăsat în urmă un univers de tandreţe în care mă rănesc în fiecare zi. Nici nu ştiu cum e posibil ca ceea ce te-a făcut fericit, să taie mai târziu atât de adânc. Dezamagire? Nu încape dezamăgire în ceea ce simt. E doar Dor şi un gen de singurătate care nu vine din afară, din lipsa sentimentelor sau prezenţei celorlalţi – e o singurătate deşirată din golurile pe care le-au făcut paşii tăi la plecare. Cad des în ele, îmi zdrelesc genunchii şi sufletul, nu plâng. Îmi înghit lacrimile cum am făcut o viaţă şi mă gândesc că tu mă vindecaseşi de asta. M-ai reinventat, mi-ai adus aminte că pot să râd, m-ai învăţat să pot să plâng lângă umărul tău. Restul sunt doar nimicuri care ne-au tocit frumuseţea sentimentului aşa cum se întâmplă când laşi viaţa să curgă aiurea fără să ştii să îi pui stavilă, fără să ştii cum să-ţi păstrezi minunile.

Fără tine lumea e îngustă şi rece. Pustie. Searbădă. Fără mine … N-o văd, n-o aud, n-o simt. Merg pe stradă şi mă gândesc cum m-aş putea întoarce în visul de astă noapte, în lumina şi căldura ochilor tăi. Ce drumuri duc înspre fericire? Paşii mei de puţine ori au străbătut cărările astea. Îţi scriu … E un fel de a te ţine prezent, ca şi cum m-aş teme că uitarea mi te va lua, că n-am să mai ştiu gustul bucuriei de tine, aşteptării de tine, iubirii de tine. Şi ce sărac mi-ar fi universul fără toate astea! Da – când nicăieri nu mai eşti, sufletul meu poartă amprenta ta, inima mea bate odată cu lumina amintirii.

Şi n-are un final povestea – poate doar odată cu mine să-şi stingă ecoul sau poate şi după aceea energia asta dătătoare de fericire, va colinda universul ca o pasăre neostenită căutându-şi alte suflete drept popas. Noi nu… Niciodată. Îmi rămâne doar visul ăla în care nu ştiu să mă mai întorc.

Fără tine lumea e îngustă şi rece. Mi-e frig…

Ne bucurăm pentru că ne citești. Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi.
Ne poți susține prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Nina Tărchilă

Nina Tărchilă Facebook | De același autor

Sufletul meu respiră prin cuvânt. Așa își traduce emoțiile cât să le înțeleagă și ceilalți, așa spune povești despre lumina și întunericul din el, despre viața asta trăită parcă între oglinzi paralele, ca într-un puzzle fără sfârşit. Dar cuvântul e doar povestea emoției - înaintea lui este întotdeauna bătaia aia in plus a inimii. Și totul este să o auzi atunci când se-ntâmplă cât să ai ce povesti!

Recomandări

Adaugă comentariu