Scrisoare către fetița mea

Fetita mea,

Dacă, într-o clipă, Dumnezeu mi-ar spune că trebuie să-mi fac bagajul pentru a pleca departe, într-o călătorie, probabil ca nu aș lua cu mine niciun lucru, nimic din tot ce am avut, dar l-aș ruga pe Dumnezeu să-mi lase intactă memoria evenimentelor și, mai ales, memoria clipelor petrecute cu tine.

As pierde, acolo unde sunt, valoarea lucrurilor, dar în mod cert mi-aș aminti de semnificația lor.

Apoi, instalat în locul acela, probabil, pustiu, as dormi mai putin, dar as începe să visez mai mult, încercând să recreez lumea din memorie. Și asa fiind, având neștearsă pe retină imaginea chipului tău, a ochilor tai, a mânuțelor tale și a zâmbetului tău frumos aș reclădi un mic univers: soarele l-aș recompune din lumina ochilor tăi, iar din zâmbetul tău aș face o zi senină de vară, memoria glasului tău s-ar preschimba într-o adiere de vânt, copacii ar înfrunzi din nou, florile s-ar deschide senin aidoma chipului tău, iar peste toate, ca-ntr-o așezare frumoasă, mânuțele tale ar mângâia toate lucrurile, deșteptându-le la viață.

Vezi, fetita mea, de ce-ți spuneam, că tu ești universul meu.

Oamenii îmbătrânesc și mor atunci când încep să uite semnificația lucrurilor și a clipelor trăite, atunci când încetează să mai viseze.

Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi. Mulțumim!