Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Răscruce (alte 24 de ore)

“Bucureștiul suferă de o castrare a creativității”

“Să intri acum la Academia de Arte nu mai presupune mult efort, dar mare lucru nu faci odată intrat.” Francisc...

Continuare...


Inregistrare

Colaboratori

Trimite-ne un articol prin intermediul formularului de aici. Daca ne place, il publicam. La cel de al doilea articol publicat vei primi o parola personala.

Ai uitat parola?

Noua parola iti va fi trimisa pe e-mail.

Aboneaza-te gratuit

Powered by

Autor: Liliana Moldovan

Răscruce (alte 24 de ore)

Liliana Moldovan2 December 2015

Susține și tu Webcultura! Pentru că, împreună, putem supraviețui ignoranței și ignoranților.

Mulțumim. (Vezi aici cine a donat până acum.)

Până şi cizmele îmi stau trântite la intrare, una într-o direcţie şi una în cealaltă. Ca o atenţionare. Nu pot vorbi despre trecutele mele nopţi, sunt mult prea grele. Ca stropii aceia de Samsara suspendati in aerul greu al încăperii, ce transpiră a santal şi narghilea, a opium şi absint, a coniac şi tutun. Ca mătasea ce curge pe trup într-o bretea a umărului, mai mult să dezgolească urma săruturilor decât să-i îmbrace goliciunea.Cu exuberanţă hormonală sau nu, îmi spui că unele pendule sunt menite să te ţină aproape şi nu neapărat la distanţă. După care te întrebi tâmp dacă te acuz sau nu de grobianism . Nu pentru asta îţi sar la gât. Eşti pe cărarea greşită. Ne-aventurile mele de-o noapte există.

Există în disperarea degetelor şi-a mâinilor de-a nu se dezlipi de carnea mea, există în disperarea mătăsii negre ce se pierde în noapte. Mintea mea nu işi refuză nici o parte a trupului, aşa cum iţi spui tu. Doar că am învăţat, că după un timp, se face zi. Şi risc să mă trezesc cu străini în cearceafuri, străini sufletului meu. Şi mă sufocă teama. Teama de propriile alegeri, teama de mine şi de trupul meu. Trupul meu care mi-a aratat că se pot naşte chiar şi copii din suflete străine. Doar că am învăţat, cum alchimia cărnii se disipă în neatingerea sufletelor. Aşa că de la o vreme nu mai vreau să fur ochi, vreau să fur inimi. Şi-atunci îmi zvârlu o rochie cu flori şi merg să sar şotronul pe un peron îngust de tramvai cu o piatră imaginară în mâna. O arunc şi sar într-un picior, într-un picior, în două picioare, mă întorc şi sar într-un picior, într-un picior, ridic piatra şi-ajung în acelaşi punct.

Mai apoi, dau o raită pe la spitalul de nebuni, atât cât să fac pacienţii să plângă şi să-mi urlu criza de nervi bătând cu tocul în caldarâm. Atât cât să dau cu responsabilitatea de toţi pereţii, într-un loc în care toată lumea o arată cu degetul râzând de-un râs larg de pisică cheshire.

Prin ziduri razbate : “Doamnă, duduie, doamnă, doamnă, aveţi o ţigară, aveţi o ţigară, aveţi o ţigară ? Un telefon, un telefon, un telefon, ! Mârlane ! Dă-mi un chiştoc, un chiştoc, un telefon, o ţigară, zbiară cuvintele printre gratiile zgâilţâite de mâini. Nimic mai normal. Plec. Remuşcările mă cuprind, nu aveam dreptul să ţip acolo, nu fără hârtii în regulă. Mă simt mizerabil până dau de poarta cimitirului larg deschisă. Intru. Pot sări şotronul în largul meu pe morminte. Numele înfipte în eternitate nu judecă.

Adorm devreme într-o noapte oarecum liniştită. Până spre ora unu, când mă trezesc într-o nenorocită cutie de chibrituri cu pereţi de carton. Vecina mea geme în toate culorile pământului, iar şi iar, strângând pe acoperişul blocului toti motanii în călduri. Îmi bag cearceafurile în apă rece. Scotocesc în geantă după o ţigară. Dau de o portocală atât de portocalie. Nu e acră, sorb sarea de lămâie. Aprind ţigara, şi văd cum unul din motani sare de pe acoperiş si agătându-se de arcul nou al lunii il trage chinuit spre pământ. Si stă suspendat de luna deformată, cu o plăcere perversă de pisică nenorocită. Aşa cum stau şi eu, suspendată într-un punct de la capul pământului.

Şi-mi spun că nu e normal să trag aşa de lună şi că poate aş putea răspunde la telefonul care sună. Şi că poate, fâstâcelile din scaunul maşinii ce m-a dus în două rânduri acasă, sunt mai reale. Şi că poate, arcuitul gâtului meu dinspre centură de siguranţă în sens opus şi invers a conturat un spaţiu, acolo şi atunci, cum am vrut eu. Şi că viteza maşinii a fost calculată în aşa fel încât muzica să-şi termine sunetele chiar în faţa blocului. Şi nu pot, nu pot să nu remarc asta. Şi îmi mai spun că, chiar dacă ultima dată am deschis ușa cu o fâstâceală desăvârşită, revărsându-mi geanta în interiorul ei şi mai pe lângă si am cules în genunchi toate stupizeniile pământului, de la rujuri la monede de 10 bani, gândindu-mă in timpul acesta la posibilele stări de agregare şi la cum m-aş putea evapora în următoarele 10 secunde cu toate lucrurile şi membrele adunate la un loc, fâstâceala mea a fost una palpabilă şi nu una imaginară.

Nu am îndrăznit să mă uit la faţa acompaniatorului meu, de frica vreunei sprâncene ridicate, am auzit doar întrebarea. Şi am uitat-o, la fel cum nu aud nici telefonul.Mă uit la motan. Şi-a îmbârligat de-acu coada în arcul lunii şi-atârnă cu capul în jos, rânjind nonşalant.Şi-mi spun că o să fac la fel, încă un timp mai stau suspendată de luna, până va obosi şi va da cu mine de pământ. Deşi simt că dresurile mele sunt băgate în tot felul de ecuaţii complicate şi calcule de probabilităţi nefolositoare. Deşi cărţile tale apar etalate pe mai multe mese.

PS: Medee fiind încă nu ţi-am scris numele în plumb. Doar încerc să scap de picioarele de lăcustă, dintre dinţi.

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Liliana Moldovan

Liliana Moldovan

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.