Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Privirea Cerbului Înstelat spre nepătrunsul tainei

Pinacoteca interzisa

Fundaţia Anastasia vă invită joi, 10 mai 2012, ora 14.00, la Sala Oaspeţi, la vernisajul expoziţiei “20 de capodopere /...

Continuare...


Powered by

Autor: Irina Lucia Mihalca

Privirea Cerbului Înstelat spre nepătrunsul tainei

Irina Lucia Mihalca5 July 2018

Ceas de seară, prin munţi călătoare,
liniştea cade, sevă de frunze-cascade,
Rouă, aburi şi ceaţă, drum şerpuit printre nori,
galbena toamnă scaldă roşietic apus.

Un Cerb argintiu, înstelat, se-opreşte în mijloc de drum în pădure,
adânc mă priveşte, clipe ce trec, simfonie divină,
paşi în oglinda de tainic-Adevăr, Lumina-vârtej spre nepătrunsul din noi,
şapte peceţi prin şapte chei deschid Poarta spre Infinit ce-opreşte a Timpului roată,
Axă de Lumi, punte prin care sufletele trezite trec.

– E bine aici la tine!
– Vei rămîne cu mine?
– Desigur, doar sunt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume.
– Un nume…Tu singură-l ştii, Selma!
– Da, Selma, spuse ea, luându-l de mână. De-acum fi-vom mereu împreună, NIM-rahd, נִמְרֹד, hotărî ea.
Nimic mai frumos, glasul şi zâmbetul fetei! Mergeau împreună, călăuză îi este pe cărările cerului, sufletele lor stăteau de vorbă.
– Priveşte! De ce curcubeul are atâtea culori?
– Sunt doar şapte, Selma. Fiece culoare e-o poartă către-o altă lume, un nou univers, o treaptă mai aproape de Lumina Luminilor.
Tăcută rămâne, adâncindu-se în privirea lui nesfîrşită. Împreună au mers prin grădina cu îngeri ce-n dar îi dădură muguri de floare, rochie- fir de stele şi două brăţări.
– Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună!
El îi zimbise, îmbrăţişând-o: cum s-ar putea pierde, când nu se despărţeau niciodată?
– Îngerii ştiu atât de multe!
M-au învăţat frumuseţea din orice lucru şi două poteci de taină: poteca binelui şi poteca râului.
~ Pământul e oglinda Cerului. Legea-i aceeaşi oriunde-ai fi…

De la 12 bătrâni din Sfatul Bătrânilor aflase despre libertatea sufletului: – Nu uita!
~ Doar cel care face bine e liber. În fiece fiinţă se află sădit binele. Aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată trebuie doar să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi.

De la Baba Cloanţa, desfăcătoarea de farmece, învăţă Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.
– În lumea în care te afli, Selma, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea.
~ Lumea e o continuă devenire, trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite.
Descântecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcând într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.
~ Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta ce duce spre adevărata Împărăţie! ~
O probă şi o nouă învăţătură. Adormise de-atâtea întâmplări ostenită. Privirea lui NIM-rahd îi alunecă pe brăţara împletită din flori stelare. “ Oare-ar putea-o pierde vreodată? Vei uita totul, chiar şi pe Selma! ” Pe Pământ va trebui să înveţi să te naşti şi să mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii, pentru că altfel vei rămîne pe tărâmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este Uitarea.
Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborât pe Pământ.
Pentru că te naşti mânat de dorinţă vei uita Împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cât trudesc oamenii, câte vieţi irosesc până reuşesc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră! Nimeni nu ştie ce se putea întâmpla dacă te înghiţea gura ei, nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră. Groapa Neagră e Poarta prin care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină.
Să fi uitat oare Selma totul?
Nu, NIM-rahd! Selma nu poate cunoaşte Uitarea cu care sufletele vin pe pământ la naştere. Atâta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?! Fără Selma viaţa nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decât Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă!
Mă voi naşte pe Pământ, indiferent de preţul plătit, chiar dacă la naştere voi uita totul. Voi primi trupul pe care va trebui să-l îngrijesc după legile vieţii pământene, să-mi reamintesc singur cum să respir, cum să merg, cum să mă înalţ…
Întunericul este o altă formă a luminii. Prinţii Nopţii sunt slujitorii Luminii ce-apar atunci când fiinţa este pregătită să vadă. Întotdeauna acolo unde apare o umbră, există şi-o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic!
“ Cum să transformi bezna în lumină? Cum?” Lacrimi fierbinţi îi inundară ochii Selmei.
Oglinda este uşa prin care vei intra singură în labirintul întunecat al peşterii. Nu te lăsa cuprinsă de frică, foloseşte fiecare cuvînt spus.
Dacă eşti gata intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi credinţa ta! Respiră adînc, păşi în cleştarul oglinzii, bezna o înconjura. Nimic după care să se ghideze… Începu să păşească pipăind pereţii cu mâinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din înfundăturile în care ajunsese. Îşi simţi picioarele alunecindu-i în gol. Avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul.
“Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască puterile. Fii mereu tu însăţi!”
Fata se oprea, respiră adînc şi pornea mai departe.
“- Caută Lumina în tine, nu în afară ta, Selma, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi niciodată să nu o pierzi!”
În interiorul sufletului ei ceva tainic începu a se desface trudindu-se să iasă afară, căutările o chinuiau încât pe obrajii feţei începură să curgă lacrimi şi deodată… văzu Lumina! Fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă pînă acum. Între ea şi Lumină stătuse frica, descurajarea, spaima. Abia acum îşi dădu seamă că propria ei fiinţă era purtătoarea Luminii, pentru că fusese făcută din această Lumină ce se revărsa în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima şi, odată cu ea, întunericul. Cel ce-şi vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrânt de nimic! Şi pereţii labirintului se luminau, fără obstacole i se deschise calea în faţa ei. Fiecare plantă pe Pămînt a primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine. Cuvântul poate clădi lumi şi poate nărui împăraţii.
El este viaţa dacă ţâşneşte din inima Adevărului. Preţuieşte-l ca pe un dar sfînt, pentru că el susţine Creaţia. Învăţase cum să păstreze cuvântul în Tăcere până se umple cu putere şi apoi să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecându-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte.
Singura taină rămasă ascunsă: taina trecerii prin Poartă dincolo de care se află Eternitatea. Axa Lumilor, puntea pe care trec sufletele trezite! Poarta are şapte peceţi ce se deschid cu şapte chei ale curcubeului. Fiecare pecete reprezintă un gând al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăţia Cerească.
Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor. A două Voinţa, fără de care nu există realizare. A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă Universul. A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici. Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.
– Şi care este acest cuvânt?
– Ca şi lumina, acest cuvânt este în tine!
– Îl ştiu.
Cuvântul de trecere este Iubirea! Şi numai ce rosti fata cuvântul că totul în jur îşi schimbă înfăţişarea.
– Aceasta este iubirii! Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă ţelul şi călauza!
Când au ajuns în cerul împodobit cu râuri de luceferi, lacrimile îngerilor s-au transformat în roua de lumină care a acoperit pământul.

Secundele clipei intense trecură,
cerbul argintiu uşor traversă drumul
la câţiva păşi doar se-opri, câteva clipe în urmă privi
şi-apoi nevăzut în desişul pădurii dispăru…
foşnet de frunze, nostalgice umbre,
în palma ei, a stelei lumină din fruntea Lui, privi,
ştia că cerbul mereu în vis o va însoţi.

Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi. Mulțumim!

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Irina Lucia Mihalca

Irina Lucia Mihalca

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri