Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Precum ne-am făcut noi înșine…

“Pam Pam” cu Teatrul de Arta

O comedie scrisă acum 80 de ani de Constantin Tănase, despre România de atunci, dar şi de acum. Toţi cei...

Continuare...


Powered by

Precum ne-am făcut noi înșine…

Bogdan Mătăsarude @
27 February 2017

Împreună putem supraviețui ignoranței. Susține și tu Webcultura.

Ne puteți citi astăzi și mulțumită lor.

“Să nu surîdă nimeni cetindu-le. Surîsul cel puțin trebuie să ne fie iertat! Căci una din însușirile cele mai fericite ale neamului omenesc și care formează un mijloc de apărare în contra multor greutăți ale vieții sociale și literare, sînt tocmai acele mișcări jumătate trupești jumătate sufletești, care încep cu simplul surîs și se termină cu izbucnirea de veselie, ce din recunoștință pentru vioiciunea geniului antic ne-am dedat a o numi un rîs homeric.” (Titu Maiorescu, Critice)

În expunerea de mai jos m-am străduit pe cât posibil să renunț în elaborarea ei la caracterul religios pentru a nu leza pe cei mai puțin ezoterici, însă nu știu în ce măsură am reușit, cauza finală fiind evidența.

Cu toţii căutăm modele de urmat în viaţă şi de cele mai multe ori nu conştientizăm că avem totul în faţa ochilor, în faculăţile sufletului care nu pier niciodată – raţiune, voinţă şi sentimente, ori ne-am deprins atât de bine cu agonia încât a devenit la rându-i rațională. După cum bine ştim acestea au fost restaurate prin moartea şi Învierea Domnului şi omul a primit asemănarea cu Dumnezeu “pe gratis” fără să reziste prin puterea proprie asupra ispitirii diavolului în starea primordială din Eden, cum singur și-a impus această “cerință”.

Chiar dacă pentru început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu urmând ca prin strădania proprie şi ascultare să ajungă la asemănare, vedem în final că nimic nu avem prin meritele proprii.

Oare când ne bucurăm de ceva conştientizăm că nu ni se cuvine nicio bucurie de fapt? Dacă ne gândim că o mulţumire sau o satisfacţie ar fi numai din rodul muncii noastre pe un anumit plan, suntem oarecum îndreptăţiţi să credem că noi suntem singurii care am lucrat la dobândirea acestui rezultat. Lumea ne provoacă să gândim tot mai mult la ce va fi, la pluralitatea posibilităţilor colaterale în orice domeniu – și avem destule, de asta suntem atât de aiuriți. Astfel ajungem să ne rupem total de spiţa neamului, a credinţei şi a moralităţii. Vom fi din ce în ce mai mult consideraţi înapoiaţi dacă cercetăm istoria, dacă ne preocupă începutul, mai ales când vine vorba de umanitate.

După părerea mea, toată viața noastră a căpătat un paroxism deplin, neînțeles și nejustificat (căruia nu reușim să-i găsim nici originea! dar culmea, ne întrebăm frecvent: de ce…?). Uneori ca să aflăm un răspuns mai trebuie să știm și cum să punem întrebarea.

Tot avântul meu ce l-am urcat la supraplin pentru a deveni un individ cu un statut în societatea în care am crescut – dar aceasta din urmă cam scade în ultima vreme (și la propriu și la figurat) – s-a dovedit mai slab decît iraţionalitatea acestei lumi care a vărsat în mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă.

Să ne mai oprim puțin din angoasa nebună ce tot noi am primit-o în brațe ca un prunc. E timpul s-o înțărcăm! În primul rând ar trebui, în opinia mea, să începem cu memoria strict legată cu amintirea. Fără această istorie proprie totul rămâne fără nicio direcție… Cum putem vorbi de Cuvântul cel dintru Început care ne-a făcut pe noi, dacă noi habar nu avem cine și de unde suntem?!

Multe lucruri se interzic azi sau ajung pe masa renunțării de a fi cunoscute sau dezbătute. De exemplu filosofia: putem despărți triada istorie-ideologie-mitologie? Cu o lipsă precară de atenție, dar și de interes, suntem tentați să credem că mitul este ceea ce se îndepărtează mai mult sau mai puțin de realitate – ficțiuni, stereotipuri, deformări sau exagerări se regăsesc sub această etichetă comună. Definiția corectă a mitului strict legată de memorie, amintire și în genere istorie este preluarea trecutului punând în evidență esența faptelor în raport cu valoarea acestora în conștiința umană.

Sincer să fiu nu îmi găsesc onoarea socială la care speram când mă jucam în spatele blocului, unde toți credeam că cea mai înaltă clădire din lume e blocul nostru. Astăzi situația a căpătat alt sens: “nimeni nu este mai bun decât mine”, deși mulți sunt în măsură să facă aceasta… Dacă am avea o verticalitate viguroasă fiecaruia i s-ar recunoaște locul ce și l-a câștigat prin străduință, credință, pricepere și osteneală.

Revenind la uitare: știți aceasta? Hristos nici nu are nevoie ca noi să fim cineva în ochii lumii. Numai noi vrem să ne dăm tari și mari și să primim aplauze pentru că s-a milostivit cerul către noi cu o gâdilire de idee. Materia își pune amprenta pe tot ce e omenesc, dar noi o mai și ridicăm în slăvi crezând că suntem mai câștigați. De exemplu cineva ne face un compliment: „ce cravată frumoasă!” – omule, fii rațional cum ai fost lăsat și nu te gâdila la mândrie. Complimentul este pentru cravată, nu pentru tine. Vedeți cum ne însușim materia si devenim una cu ea?

Posesiunea nu ne face întotdeauna moștenitori! Putem să-L avem pe Hristos, Maica Domnului și sfinți în ajutorul nostru de-a lungul vieții, să izbutim cu biruințe fastuoase până la moarte, dar acolo… s-ar putea să avem o mare surpriză; în orice caz, nu doresc nimănui să se afle în această moarte înainte de moarte – care e totuși unită cu veșnicia!

Deci cu Viața.

Despre autor

Bogdan Mătăsaru

Bogdan Mătăsaru

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.