Povestea iubirii mele

O poveste reală despre iubire, despre lupta cu o boală necruțătoare și despre ceea ce ne face umani.

Fotograful Angelo Merendino s-a îndrăgostit de Jennifer chiar in clipa în care a zărit-o pentru întâia oară. La mai puțin de un an de când s-au cunoscut, s-au căsătorit. Cinci luni mai târziu, Jennifer a fost diagnosticată cu cancer la sân. Aceasta este povestea lor.

“Când am văzut-o pe Jennifer pentru întâia oară, am știu că ea este aleasa. Am știut, la fel cum tatăl meu a știut în iarna lui 1951 când, după ce a întâlnit-o pe mama pentru prima dată, a început să cânte «Am găsit-o».”

“O lună mai târziu, Jen și-a găsit o slujbă în New York și a plecat din Cleveland. Îmi spuneam că trebuie să merg acolo pentru a-mi vizita fratele, dar, în realitate, îmi doream să o văd pe Jen. Și, la fiecare vizită, inima îmi țipa în minte: “spune-i!”. Dar nu-mi găseam curajul pentru a-i spune că nu pot trăi fără ea. În cele din urmă, inima a învins și, asemeni unui școlar, i-am spus: “Te iubesc.”. Spre ușurarea neliniștitei mele inimi, Jen și-a ridicat frumoșii ochi spre mine și mi-a spus: “Și eu!”.”

“Șase luni mai târziu, mi-am împachetat lucrurile și am zburat spre New York cu un inel de logodnă în buzunar. În acea noapte, în restaurantul nostru favorit, am îngenuncheat și am cerut-o de soție. În septembrie 2007, la mai puțin de un an, ne căsătoream în Central Park, înconjurați de familii și de prieteni. Târziu, în noapte, aveam să dansăm pentru prima dată ca soț și soție, acompaniați de o serenadă cântată la acordeon de către tatăl meu.”

“Cinci luni mai târziu, Jen a fost diagnosticată cu cancer la sân. Îmi aduc aminte perfect acea clipă… Vocea ei și senzația de amorțeală care m-a învăluit. Un sentiment care nu avea să mă mai părăsească niciodată. Și nu voi uita vreodată cum ne-am privit în ochi și ne-am ținut de mâini. «Suntem împreună, va fi bine».”

“Fiecare nouă încercare ne apropia mai mult. Cuvintele au devenit mai puțin importante. Într-o noapte a trebuit să se interneze în spital: durerile deveniseră de nesuportat. Mi-a luat mâna și, cu ochii înlăcrimați, mi-a spus: «Trebuie să mă privești în ochi. Este singura modalitate prin care voi putea trece prin toată această incredibilă durere». Ne iubeam unul pe celălalt cu fiecare părticică a sufletelor noastre.”

“Jen m-a învățat să iubesc, să ascult, să dăruiesc și să cred în ceilalți și în mine. Nu am fost niciodată mai fericit decât în acea vreme.”

“Pe parcursul acestei lupte am avut norocul să fim încurajați de oameni care ne-au ajutat să facem față provocărilor vieții de zi cu zi. Jen avea dureri cronice provocate de efectele secundare ale celor patru ani de tratament. La 39 de ani a început să meargă folosind un suport metalic și obosise să mai bage în seamă fiecare vânătaie și rană. “

“Din păcate, cei mai mulți oameni nu vor să cunoască aceste realități și am simțit cum cei ce ne sprijină devin tot mai puțini. Alți bolnavi de cancer înțeleg. Oamenii presupun că tratamentul te face să te simți bine, că viața va reveni la normal. Însă nu există normal pe teritoriul cancerului. Supraviețuitorii acestei boli își definesc un nou înțeles pentru normalitate. Adesea, în fiecare zi. Și cum ar putea ceilalți să înțeleagă prin ce a trebuit să trecem în fiecare zi?”

“Fotografiile mele înfățișează viața noastră de zi cu zi. Umanizează chipul cancerului, pe chipul soției mele. Ele înfățișează provocările, dificultățile, teama, tristețea și singurătatea cărora a trebuit să le facem față, cărora Jennifer le-a făcut față, în timpul luptei cu boala. Și, cel mai important, ele înfățișează dragostea noastră. Aceste fotografii nu ne definesc, dar ele suntem noi.”

“Cancerul este o problemă discutată în presă în fiecare zi și, poate, prin intermediul acestor fotografii, data viitoare, când un pacient va fi întrebat cum se mai simte, în afară de a asculta, răspunsul va fi însoțit de cunoaștere, empatie, înțelegere profundă, grijă sinceră și preocupare reală.”

“Iubește fiecare părticică din oamenii aflați în jurul tău.” Jennifer Merendino

(via)