Portret de familie fărâmițat

Louder Than Bombs.

Norvegianului Joachim Trier i s-a dus faima în lumea cinema-ului după lungmetrajul Oslo, August 31st (2011). În Louder than Bombs (2015), cineastul alungă inerția și transformă scriitura din propriul scenariu (Co-scenarist: Eskil Vogt) într-un orizont catartic. Depășind unele dificultăți financiare, filmul de debut în limba engleză al regizorului Joachim Trier, cu vedete-locomotivă precum actorii Gabriel Byrne şi Isabelle Huppert, a fost înscris în cursa pentru Palme D’Or. Câştigătorul premiului “Cel mai bun film” la Festivalul de Film de la Stockholm a fost prezentat și în cadrul Festivalului de Film de la Cannes, ediția 2015.

Jesse Eisenberg (The Social Network, Batman vs Superman: Dawn of Justice) este protagonistul – alături de Isabelle Huppert, Gabriel Byrne, Amy Ryan, Rachel Brosnahan –   dintr-o poveste psihologică plină de suspans. Personajul Conrad (Devin Druid) – mezinul familiei Reed rămase fără mamă / soție-fotoreporter de război – devine reflectorul evenimentelor învăluite în mister din viața acestei familii. Marea absentă – dar sursă a neliniștii celor trei eroi – este femeia: mamă și soție. Familia înseamnă dragoste necondiţionată, familia reprezintă toleranţă şi încredere. Dar cât de multe sacrificii, frustrări şi dezamăgiri se ascund în spatele acestor sentimente frumoase?

Pregătirile pentru expoziţia consacrată celebrei fotografe, Isabelle Reed, la trei ani după moartea sa neaşteptată, îi aduce împreună pe soţul ei şi pe cei doi fii, în casa familiei. Un secret care iese la suprafaţă le dă peste cap vieţile aparent calme. Conrad pare că nu poate ține doliul și se-nchide într-o muțenie care îl neliniștește pe Gene, tatăl său. În această perioadă, fratele său mai mare, Jonah, profesor de Sociologie la Universitate, crede că această reuniune ar fi momentul oportun pentru reîntâlnirea cu ceilalți membri ai familiei, mai ales că tocmai i s-a născut primul copil. Cei trei bărbați se vor aduna, din nou, în casa din apropierea New Yorkului. Joachim Trier captează și reflectă sentimetele care se țes între eroii de pe ecran: gelozie, furie, dragoste. Personajele se ciocnesc, se evită, se ating sau se regăsesc.

Inițial, cineastul își intitulase filmul Back Home, dar atentatele din 13 noiembrie de la Paris l-au determinat să îl schimbe în Louder than Bombs. Casa părintească, situată într-o zonă verde dintr-o suburbie a New Yorkului nu mai reprezintă, de la moartea mamei celor doi băieți, decât un câmp cu ruine. Gene Reed (Gabriel Byrne) – profesor la liceul din zonă – încearcă cu disperare să reconstruiască relaţia cu cei doi băieţi ai săi: Jonah (Jesse Eisenberg) şi Conard (Devin Druid), dar amintirile diferite pe care fiecare le are despre Isabelle nu fac altceva decât să deterioreze această relaţie și-așa destul de dificilă. Așadar, sub acelaşi acoperiş Gene, Jonah şi Conard se vor confrunta, pe rând, cu semnificația cuvintelor “soţie” şi “mamă” a femeii pe care o iubesc şi pe care realizează că nu au cunoscut-o niciodată cu adevărat.

Cu o inegalabilă fineţe în a expune cele mai interesante detalii ale naturii umane, regizorul Joachim Trier construieşte o poveste hipnotică, încărcată de emoţie. Cum va reuși mezinul, ultimul inocent, să reacționeze la divulgarea inevitabilă a secretului din spatele accidentului în urma căruia mama sa a murit? Deja tulburat de această pierdere, adolescentul refuză orice “punte” între el și ceilalți membri. Joachim Trier oferă un portret de familie devenită incomodă pentru că fiecare membru pierde din vedere locul pe care îl deținuse în fața celorlați. Tatăl – apăsat de regrete și mistuit de neliniște – este surprins într-o legătură cvasi-clandestină cu o colegă, profesoară de literatură la liceul în care preda. Mezinul pare subjugat de un imaginar macabru (stimulat și de jocurile virtuale) și refuză să primească sprijinul oferit din afară (mai ales de la amanta tatălui). Fiul cel mare va pica în brațele unei foste iubite, pe care defuncta lui mamă nu o găsise niciodată atrăgătoare, incapabil să își asume, încă, rolul de tată. Mult-admirata mamă / soție își ascunsese depresia și neputința  de-a trăi în cotidian, iar accidentul de mașină camufla, de fapt, o sinucidere.

O galeristă va organiza expoziția despre Isabelle Reed, se înnoadă amintiri – prilej cu care se-ntrepătrund cu vise abrupte, confidețe amărui și tăceri pline de înțelesuri. Încet-încet, “adevărurile” se compară: Isabelle Reed s-a sinucis? Isabelle Reed avea un amant? Isabelle Reed purta războiul în ea?

Lungmetrajul cu o narațiune fragmentată prezintă o cronologie ondulatorie care-l face să pară sofisticat,. Cineastul alternează, fără granițe clar delimitate, punctele de vedere ale fiilor și ale tatălui lor. Având în comun amintirea Isabellei, cei trei își vor depăna gândurile și amintirile legate de această femeie. În mod straniu, acest film cosmopolit (un realizator scandinav care turnează în limba engleză cu o distribuție internațională) are ceva din densitatea pe care o au unele pelicule din cinematografia americană independentă. De asemenea, se resimte pasiunea lui Joachim Trier pentru  curentul francez Nouvelle Vague; regăsim în filigran experiențele lui Alain Resnais legate de virtual, tatăl își va face un avatar  și va interacționa (incognito) cu mezinul său în jocul video favorit, sperând că va putea dialoga cu acesta.

Joachim Trier își analizează actorii, cu multă finețe, distribuiți, în imagini inedite, aproape misterioase. Isabelle Huppert fragilă și delicată ne dă impresia că descoperim o altă femeie. Există, în film, un cadru care seamnă cu o Pietà inversată: sub lumina neonului, într-o sală de baie din campus, apare Isabelle rănită, plină de cicatrice, alături fiul parcă jenat de existența sa. Realizatorul punctează ideea morții prezentând, pe ecran, fotografii ce reprezintă copii afgani, cadavre iraniene, femei din Siria, bombele explodează departe, dar schijele amenință familia aflată sub observație. Precum știm, necuratul ca și complexitatea lumii se ascund în detalii. Timp de 1h 49 min, Joachim Trier își menține publicul captiv într-un vârtej de imagini delicate (cadrul de deschidere arată mâna unui tată care prinde mâna unui nou-născut), discrete sau vijelioase, ca într-un veritabil caleidoscop și sculptează portrete expuse într-un orizont dramatic. La final, regăsim locul fiecărei piese din acest puzzle emoționant.