Poetul și pasărea

Eu cânt, îmi spune pasărea din ramul
Cireșului înalt până la ceruri
Și ciripindu-și cântecul prin geamul
Deschis în mine, se pierdea-n eteruri.

Eu nu mai cânt, i-am spus, din colivia
În care umbre mă țineau închisă
S-a îmbrăcat în negru, bucuria
Și-n văl cernit mi-e inima cuprinsă.

Să cânți de-ar fi în jale tot pământul,
De s-ar prelinge bocete pe ape,
De s-ar ascunde stelele și vântul
Ar năpădi cu frunze să te-ngroape,

Tu cântă, căci prin tine curg poeme.
Izvorul, Dumnezeu îl izvorăște!
Din simfonia dragostei supreme
Nu înceta să cânți dumnezeiește!

Și tot cântând, s-a prăbușit deodată,
Un ultim tril și pasărea se stinse.
Iar moartea fu așa divin cântată!
Poemele suiau la cer, aprinse.

Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi. Mulțumim!