Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Plecând din Rai-mânia

Visul unui vis

Poate că lumea aceasta este doar un vis. Iar în realitate nimeni nu trebuie să fie cu picioarele pe pământ....

Continuare...


Powered by

Plecând din Rai-mânia

Mihaela Kloos-Ileade @
25 April 2012

Susține și tu Webcultura. Mulțumim!

Vezi aici cine sunt cei cărora le mulțumim până acum.

Poveștile nu sunt doar în cărți. Fiecare zi e o pagină adăugată propriei istorii. Pentru că și în cărți, ca și în viața reală, poveștile sunt o cale de căutare a fericirii. Cât spunem și cât lăsăm să se ghicească din povestea noastră? Cât e scris de noi și cât lăsăm în puterea altora de a decide și imagina?

Un autocar pleacă spre Germania. Un autocar ce s-ar putea numi “speranță”. Cu el, 50 din cei 3,5 milioane de români ce trăiesc în străinătate. Au pus cu grijă în bagaje bunătăți de acasă, o țuică strașnică, cozonaci, amintiri și visuri. Roțile autocarului  îi poartă tot mai departe de cele 19 milioane care au rămas. Și mai aproape de tot atâtea doruri.

Cineva cu chef de șaradă a așezat scaun lângă scaun oameni atât de diferiți și totuși asemănători în speranțe, doruri, motivații. Studenți, asistente medicale, muncitori în construcții, agricultori, oameni necalificați în muncă, calificați în ale vieții. Români plecați să învețe, să facă bani, să-și cumpere mașini, o viață mai bună, viitorul.

Drumul este răgazul să-și povestească viețile, să se mândrească cu ce au realizat, să se împace încă o dată cu ce au lăsat în urmă. Pierderea pare a fi prețul pentru a merge mai departe. Și totodată este condiție pentru reușitele noastre. Printre laude, văicăreli și înjurători, fraze prinse din zbor, aruncate într-o doară sau strigate din adânc sunt miezul unor povești. Al unor vieți.

“- Uită-te ce de case noi s-or făcut pe aici!
– Lasă, mă, ce dacă au case? Crezi că-s fericiți? Poate-s bolnavi…”

“Păi da, așa suntem noi româncele. Și frumoase, și descurcărețe… Noi le ținem casele ăstora.”

“Nu-mi vine să cred că mai ieri plecam, și acum am patru ani de când fac drumul ăsta de sărbători!”

“Anul trecut, știi de ce cred că am plecat mai ușor? Că am trăit cu speranța că vin repede înapoi. Dar acuma… știe Dumnezeu…”

“El îi plecat în America. Încă nu și-o văzut copiluțul ăla mic, că l-a născut imediat după ce a plecat el. Da, mă, de trei ani nu a mai venit, că cică încă nu are acte. Tu-ți dai seama???!!!”

“Ăla unde lucră? În Portugalia? Spania? Pe acolo s-a stricat treaba… S-o spart tot, vai de capul lor.”

“În general, turiștii străini care vin la noi pe litoral pleacă dezamăgiți. La bulgari au aceleași prețuri și serviciile nu se compară. Numai marea, așa… în sinea ei, nu e urâtă.”

“Nici nu mai știu cum se traduce asta în românește…”

“- Tu-ți dai seama cât îi coada aici? Să fie vreo 15 km până în vamă. D-apăi ăia-i facem într-o oră dacă-i tot așa.
– Lasă, mă, că după aia ți-a fi dor de România.”

“Așa, fata mea. Să fii cuminte, fata mea! Să asculți de bunica, că bunica-i bolnavă. C-apăi în vară vii la mine. Și ne ducem amândouă în vacanță și-ți cumpăr tot ce-ți trebuie pentru școală. Da, până la Paris mergem, fata mea!”

“Hai să citim, că văd că se citește. Văd că toată lumea citește câte ceva. Aicea-i ca dimineața la 6 pe U-Bahn.”

“Da’ să ne spună șoferu’ ce se întâmplă, ca să știm și noi. Ce ne ține așa ca pe prosti? Ce, acuma se face și ăsta că plouă? Da, îi drept, chiar plouă. S-o scos și de data asta!”

“- Uite mă, ce mașini au ăștia acuma, vameșii! Numa noi tot cu autocaru’.
– Lasă că ei muncesc, nu ca tine!”

“De-i control acuma pe undeva, să vezi cum mă saltă. Ca pe Edy. Era mai-mai să-l ieie pe sus. Că el are CONSENS la frontieră, dar tot nu se lasă!”

“Uite mă ce mașină. Păi să am eu una de-asta m-aș lăsa și de fumat. Cum de ce?! Să am să am cu ce să-mi bag benzină, mă!”

“Uite o căprioară! Doamne, păi la noi stătea așa? O pușcau ăștia un-doi.”

“- Prietena ta unde lucrează?
– În Sibiu, îi profesoară. Dar vine și ea la sfârșitul lui iunie, pe vară.
– Unde mă?
– La mine, lângă Ulm.
– Și de ce? Are de lucru?
– Da, vine tot la neamțu’ la care lucrez și eu. La cartofi.”

“Doamne, cât de departe ne mai ducem. Nu mai ajungem odată!”

“Apăi… acasă e în România, acasă e și în Germania. Jumătate de viață aici, cealaltă acolo. Dar știe Dumnezeu că o casă ni-i rânduită la toți în pământ. Acolo ‘om fi cu toții acasă.”

“Doamne, greu te înveți să trăiești cu atâtea doruri!”

“Am sunat la ăștia să-mi taie abonamentul de telefon. Ce să vezi, m-or îmbârligat cu oferte și reduceri. Ce școală au și ăștia acuma în ei! Da’ și-or și găsit cu cine. Eu-s sătul de de-astea. Le-am spus: eu de-acuma-s neamț. N-am lipsă de ofertele voastre.”

“În toamnă, la nunta lu’ fiu-meu, m-am tot rugat de patron să mă lase să vin la nuntă. Dar el nu a vrut nicicum, că avea nevoie de oameni la cules. Așa că pe mine nu m-a mai interesat. M-a dat afară, fără bani, fără nimic, de-abia mi-am luat hainele. Da eu i-am spus că plec, și dus am fost!… Acuma, aici unde mă duc, mi-a aranjat un cumătru. Să vedem de ce dau și-aici.”

“Trebuie să sun să-mi iau rămas bun… Salut. Acuma suntem în vamă. Da, am trecut de ce-a fost mai greu. De-acuma… Doamne-ajută! Sperăm că de-aici vom merge mai bine.”

Despre autor

Mihaela Kloos-Ilea

| Blog | Twitter | Facebook | De același autor

Ani la rând am ascultat. Am învățat. Acum caut, visez și scriu. Descoperă Transilvania frumoasă și povești despre sașii de ieri și de azi pe povestisasesti.com

Comentează

Atitudini

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.