Plânsul tăcerii

Și orice creangă goală ce-a rămas,
Când frunzele-au căzut pe jos, uscate,
Pe crâncena secundă cât un ceas,
A plâns amarnic, de singurătate.

La fel și omul singur pe pământ
E-un plânset jalnic, fără mărginire,
Prea lesne-i simți tristețea din cuvânt
Și bezna cea adâncă din privire.

El își închide visul fără rost
La porți atârnă lacătele grele,
Nu va mai fi nimic precum a fost,
E prea târziu și vremurile-s rele.

Nu se aud nici hohote cum ies,
Nici un suspin urechea n-o ajunge.
Se plânge mult, se plânge tot mai des
Și lacrima tăcerii greu străpunge.

plansul-tacerii

Ne bucurăm pentru că ne citești. Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi.
Ne poți susține prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Emilia Amariei

Emilia Amariei De același autor

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici. Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul aceluiași formular.

Recomandări

Adaugă comentariu