Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Planeta minunilor

Trista poveste a unuia dintre primii fotografi români

Românul care a realizat singurele clișee fotografice de la Marea Adunare Națională din 1 decembrie 1918 a murit de foame…...

Continuare...


Powered by

Autor: Nina Tărchilă

Planeta minunilor

Nina Tărchilă24 April 2017

Prima mea iubire avea ochi negri, negri, ca două mărgele bucuroase de libertate, păr zburlit de parcă acum i-ai fi dat deşteptarea, purta pantaloni scurţi cu bretele roşii şi mereu împărţeam zâmband un sandwich la … grădiniţă!

Nu pusesem încă un nume sentimentului ăla care mă făcea să fiu cuminte în preajma lui dar simţeam că lumea în care trăia el, era un loc potrivit şi pentru mine şi-mi era destul. Mama-i zicea – Adi, calmantul zurliei mele blonde – zurlia… eram eu – ecuaţia asta nu era greu de rezolvat. Adi mai avea ceva preţios – un zâmbet în care încăpeau şi cerul şi pământul şi iarba şi florile şi poveştile mele cu zâne şi zmei. Ba uneori mă încăpea şi pe mine zâmbetul ăla!

Adi mi-a fost cel dintâi prieten pentru care nu mai exista nimic doar al meu. Să nu radeţi – era un pic bâlbâit şi ceilalţi băieţi, care nu-i ştiau zâmbetul, râdeau de el. Odată m-am bătut cu unul dintre băieţii ăştia în numele unei presupuse jigniri aduse prietenului meu. Şi m-am bătut de-adevăratelea, m-am ales cu nasul julit dar şi … inamicul meu s-a ales cu un ochi vânăt, cu multe zgârieturi şi-un tricou rupt. Ba peste toate astea mi-am mai luat şi-o urecheală zdravănă din partea mamei, dar cui să-i mai pese?!

Adi era uimit de nesfârşitele şi neliniştitele mele zboruri şi bătăi din aripi. Probabil că-i luam pe sus toate uşile sufletului dându-le de pereţi, dar se uita la mine aşa cum credeam eu că trebuie să te uiţi la o zână şi alte întrebări, nu-și mai punea nimeni. N-a fost iubire mai curată în viaţa mea şi cred că niciunui bărbat dintre cei care mi-au colindat inima mai târziu, nu i-am mai dăruit atâta bogăţie sufletească.

Era o fericire rotundă care se petrecea în fiecare zi începând cu drumul către gradiniţă, el cu ochii cârpiţi de somn, eu cu codiţele zburătăcind în toate părţile aproape trăgându-l după mine. Odată, când doamna educatoare l-a certat pentru că spărsese o cană, m-am ridicat de la masă şi i-am spus cu glas îmbufnat dar hotărât, că-i cea mai rea şi mai urâtă Doamnă pe care-o cunosc eu! Ea a zâmbit, Adi mă privea ca pe Dumnezeul lui, iar eu m-am aşezat ţepoasă înapoi pe scaun şi n-am mai vorbit toată ziua decât cu el.

Cum ştim oare, când purtăm cu noi atât de puţini ani, să ne dedicăm cuiva fără rezerve, fără temeri, fără aşteptări şi îndoieli inutile? Și unde ne pierdem puterea asta mai târziu? Cine sapă la rădăcina sufletului nostru o iluzorie prăpastie de care ne vom teme mai apoi toată viaţa?

Cine mai ştie… Lucrurile curg prin noi, lasă urme adânci ca acidul sulfuric şi nu mai reuşim niciodată să umplem toate golurile alea şi să fim întregi, nonconformişti, noi înşine. Ne străduim dar rareori mai reuşim să prindem de mână copilul care-am fost. Lipim cioburile, numai că lumina se răsfrange ciudat printre lipiturile alea. Asta-i altă poveste însă – una despre oameni mari, cârpiţi pe ici pe colo, care se străduiesc să pară întregi.

Mereu se străduiesc dar rareori le şi iese. Acum am vrut doar să vă spun că eu am fost un copil fericit iar prima mea iubire avea cinci ani, ochi negri, bretele roșii şi zâmbetul de curcubeu.

Și-am locuit împreună o vreme pe o planetă a minunilor…

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Nina Tărchilă

| Facebook | De același autor

Sufletul meu respiră prin cuvânt. Așa își traduce emoțiile cât să le înțeleagă și ceilalți, așa spune povești despre lumina și întunericul din el, despre viața asta trăită parcă între oglinzi paralele, ca într-un puzzle fără sfârşit. Dar cuvântul e doar povestea emoției - înaintea lui este întotdeauna bătaia aia in plus a inimii. Și totul este să o auzi atunci când se-ntâmplă cât să ai ce povesti!

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.