Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Pete Eckert, fotograful orb

Maria

“Regina Maria”, singurul transatlantic sub pavilion românesc, era programat pentru scufundare pe 29 mai 2005. Îl construiseră prin ’37, înainte...

Continuare...


Powered by

Pete Eckert, fotograful orb

Sorin Tudorde @
3 March 2011

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că, într-o lume a reclamelor agasante, WebCultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim! Webcultura.

Pete Eckert este orb. Complet orb. Și, cu toate acestea, fotografiile lui sunt expuse în marile muzee din SUA. Și premiate.

Iată povestea lui Pete Eckert, așa cum chiar el o istorisește. O poveste adevărată despre dragoste, despre viață și despre artă. Și, mai ales, despre cum fiecare dintre noi poate găsi forța de a supraviețui propriului destin.

“Un doctor mi-a spus, cu răceală, că am retinită pigmentară”

Pete-Eckert“Nu am luat în serios de fotografia până când nu am orbit complet. Am fost întotdeauna o persoană vizuală şi plănuiam să studiez arhitectura la Yale, dar vederea a început să-mi slăbească. Un doctor mi-a spus, cu răceală, că am retinită pigmentară şi a părăsit sala, fără alte comentarii. O persoană cu retinită pigmentară își pierde treptat vederea până când orbește complet.

Mi-au trebuit doi ani pentru a-mi da seama ce să fac. Am fost un tâmplar la timp. Logodnica mea, Amy, a stat alături de mine în această perioadă dificilă. I-am spus că, dacă va dori să nu mai fim împreună o voi înțelege. Nu a fost așa: în luna iunie, împlinim 26 de ani de căsătorie. Mulţumesc Amy.”

“Stigmatul de orb”

“Vederea îmi scădea cu repeziciune. Am obținut un MBA şi o centura neagră în arte marțiale.  Cele două temeri ale mele erau legate de cum să-mi câștig existența și cum să mă pot proteja. Când am terminat MBA-ul încă puteam citi. Am încercat să-mi găsesc de lucru în domeniul bancar. Am fost însă refuzat de fiecare dată: îndeplineam toate cerințele lor și le plăcea de mine, însă până când le spuneam că îmi voi pierde vederea. A fost prima mea bănuială privind “stigmatul de orb”.

După ce am vizitat un prieten din Sacramento mi-am dat seama că acesta un loc bun pentru nevăzători: e un spațiu plat, are transport bun și o climă plăcută. Mi-am găsit un loc de muncă în domeniul public. Misiunea departamentului meu era de a ajuta nevăzătorii. Dar, după cum multe persoane cu acest handicap știu, birocrația guvernamentală este adesea un obstacol și nu un ajutor. Am fost îngrozit la modul în care sistemul tratează oamenii pe care ar fi trebuit să îi ajute: California are o rată a șomajului de aproximativ 85% printre nevăzători. Așa că am plecat.”

“Mulțumesc, Uzu”

“M-am întors la artele marțiale și mi-am luat un câine pe nume Uzu. Uzu și cu mine am parcurs nenumărate mile. Am început să fac gravuri și am achiziționat un strung pentru lemn. Oamenii erau impresionați că am putut învăța să folosesc strungul în condiții de siguranță. Am încercat să fac ceasuri din lemn însă știam că din acesta nu puteam să-mi câștig banii necesari traiului. Într-o zi, fâcând curățenie într-un sertar, am găsit vechiul aparat de fotografiat al soacrei mele.

Îmi plac lucrurile mecanice, așa că Amy m-a găsit prostindu-mă cu el. Am rugat-o să-mi descrie setările pentru a-mi da seama cum se folosește un Kodak din 1950. Am găsit că este un instrument fascinant și am descoperit că avea o setare pentru infraroșu. Atunci m-am gândit că ar fi amuzant ca un orb să facă fotografii într-o lungime de undă invizibilă. Însă nu știam absolut nimic despre filme fotografice și camere foto manuale.

Prima mea fotografie a apărut după o mie de întrebări puse la magazinul foto. Și așa a început totul. Vechiul aparat de fotografiat mi-a devenit tovarăș în plimbările nocturne. Iar Uzu a trebuit să învețe o nouă comandă pentru a ține la distanță băieții duri care mi-ar fi putut lua echipamentul: “Păzește-mi jucăriile!”. Firește, a ajutat și faptul că Uzu arăta ca un lup mare și negru. Unii au încercat să mă jefuiască, dar n-am fost niciodată rănit și n-am pierdut niciodată nimic din echipament. Iar Uzu nu a rănit pe nimeni. El doar se plasa între mine și băieții răi până când îmi strângeam lucrurile. Mulțumesc Uzu.”

“Sunt o persoană vizuală. Doar că nu pot vedea.”

“Femeile vorbesc despre o cupolă din sticlă. Nevăzătorii se confruntă cu o ușă din sticlă: putem privi înăuntru, dar nu putem intra. Eu am făcut altceva: am strecurat pe sub ușă fotografii din lumea nevăzătorilor, pentru a putea fi privite în lumina nevăzătorilor. Sunt mai mult un artist conceptual decât un fotograf: influențele mele vin din amintirile pe care le am despre artă și din lumea pe care o descopăr acum.

Nu sunt legat în vreun fel de ipotezele care se fac pe seama nevăzătorilor sau de limitele pe care aceștia și le asumă. Camera foto este, pentru mine, doar un alt mijloc de a crea. Ceea ce  se vede în fotografiile mele este evenimentul și nu imaginea. Fac printuri mari pentru a obţine păreri de la oamenii cu deficiențe de vedere. Ceea ce cred oamenii cu deficiențe de vedere despre orbire este important pentru mine. Vorbind cu oamenii din galerii construiesc o punte între mintea mea şi viziunea lor despre munca mea. Ocazional, oamenii refuză să creadă eu sunt orb. Sunt o persoană vizuală. Doar că nu pot vedea.”

Fotografii din lumea nevăzătorilor

Cum vede Pete Eckert lumea? Iată câteva dintre fotografiile sale și o foarte scurtă biografie video (prin intermediul căreia veți putea face cunoștință și cu Uzu).

Catedrală

Bucătărie

Hollywood

Stephanie

Vis nocturn

Despre autor

Sorin Tudor

| Blog | De același autor

Uneori, prin ochii mei, internetul se vede altfel. “Contentul” se numeste simplu, “continut”, iar “user generated” capata vagi conotatii pleonastice de vreme ce El, Userul, nu are incotro: trebuie sa-si fie Creator al propriei Vieti.

Poate ca, intr-o zi, vom ajunge sa ne cunoastem mai bine.

    Comentarii
  1. Corina

    Felicitari si multumiri pentru articolele interesante pe care le gasesc aici. De la o vreme le parcurg cu atentie cam pe toate.

    E impresionant acest fotograf, insa sa nu uitam suportul pe care societatea americana il acorda persoanelor cu dizabilitati. Am fost acolo si am vazut cum acestia sunt integrati intr-un mod care m-a socat aproape. Pe de alta parte, in cultura lor, copiii sunt educati sa faca fata provocarilor, sunt niste luptatori si de aceea, pusi in fata unor astfel de probleme, isi gasesc calea si nu dispera.

    Cu durere realizez ca nu as putea sa fac o apreciere cand vom ajunge sa gandim si sa procedam ca ei.

    • Multumim mult pentru aprecieri, Corina!

      Eu cred ca sunt lucruri care se invata. Si cred ca mai ales cei tineri au prins sa le invete. Si sa gandeasca si sa procedeze "asa". In masura in care un stat uneori natang, cu legi uneori strambe (si aplicate chiar mai stramb) le-o permite. Si in masura in care nepasarea generatiei mai vechi, acutizate de saracie, stres si lehamite le-o permite. Poate ma insel, insa imi place sa cred ca generatia mai tanara e, macar in unele privinte, mai buna.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.