Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Pe dezbracate de inele-nvârtitoare

Către…

O emoționantă poezie de dragoste. Mă iartă! cea din urmă oară Ne întâlnim și mâna-ți țiu. Mă iartă! liberă poți...

Continuare...


Powered by

Autor: Madame Ortie

Pe dezbracate de inele-nvârtitoare

Madame Ortie7 March 2016

Susține și tu Webcultura! Pentru că, împreună, putem supraviețui ignoranței și ignoranților.

Mulțumim. (Vezi aici cine a donat până acum.)

Când ai alergat tu către mine cu inima-n palme, am crezut că era doar disperarea momentului după. Nici atunci nu ai pus în cuvinte simțirea. Tu nu mi-ai cerut nicicând să rămân. Convenabil, nu? Dar te-am văzut din nou, ah cum te-am mai văzut, și te-am atins și te-am mirosit și nici atunci nu te-am înțeles, cu gura ta încleștată în cuvinte nespuse. Dac-aș fi știut atunci că mă iubeai și că nu clipa aia înseamnă târziu! Credeam că târziu era la masă cu noi, că se juca în zăngănit de inele, în schimburi de gânduri și respirații uitate la mijloc între bucuria de a fi aici și acum și inconștiența durerii de după, a rupturii din nou în mii de bucăți.

Așezată deasupra firii, așa cum m-ai ridicat ca pe un fulg de la pământ cu tot cu paltonul meu lung , cu părul în vânt și sufletul meu tot, râzând cu o poftă nebună de viață, m-ai rupt de atunci și de acolo și m-ai făcut din nou a ta. Clandestin. Eu mă împotriveam cu ultima fărâmă de putere, împărțită între ce simțeam și ce trebuia ca să simt, sub atingerea brațelor tale puternice și protectoare, înfibulată psihologic cum eram. Credeam că sunt o anarhistă, și chiar eram în felul meu, dar una bine înregimentată. Auzeam, ca o mantră bătând în tâmplele mele ce stăteau să se spargă, că aveam deja un stăpân. Sau, în fine, că trebuia doar să îl schimb, ca o bună tânără supusă, sau ca o vacă vândută, sau ca o capră.

Vezi, în seara aia de octombrie, nu mai simțeam că mai eram a mea, eram exclusiv a lui, jurasem așa, iar simțul datoriei mă ținea în șah. Eram prizoniera mea. Degeaba mi-ai cerut să te urmez, probabil ca să despărțim odată apele, cum vreau să fac și eu acum, mintea mea era închisă, inima era într-o comă profundă, iar vocea dumnezeului care mă privea ca pe o roabă mă apăsa de ceafă cu capul sub apă ori de câte ori îmi înălțam privirea la ochii tăi. De atunci te-am pus pe un piedestal, unul pe care îmi doream să ajung și eu într-o zi, al celor ce simt, ce văd, ce nu judecă pe nimeni și nimic, al celor dezinhibați, progresiști, în sfârșit, al oamenilor umani. Sufletul meu te vedea și te iubea împotriva îndoctrinării mele.

Acum mă trimiți să îmi găsesc alinare-n icoane? Cine ești tu, Soldat? Unde este iubitul meu? Înțelegi că trăim un paradox? Că tu ai devenit eu, iar eu am devenit tu? Înțelegi că mie mi-e dor de cel care călca în picioare dogmele de care mă împiedicam eu, în numele iubirii, motorul care guvernează lumea? Înțelegi că am nevoie să știu dacă mai pot și cum trebuie să trăiesc mai departe fără de tine?

Și de atunci te-am jelit pentru a doua oară, ca o ploaie mocănească, câte un strop pentru fiecare bucată, zi după zi și an după an. Te-am rechemat din gândurile mele și te-am recreat ori de câte ori sufletul meu avea nevoie de tine, ca acum.

scrisori

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Madame Ortie

Madame Ortie

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

    Comentarii
  1. Maria

    Cât de frumos!

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.