Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Pașii mici ai marii treceri

Bienala Tinerilor Artisti, editia a V-a, 2012

Fundaţia Culturală META organizează la București, în perioada 11 octombrie – 11 noiembrie 2012, Bienala Tinerilor Artiști. Ediția din acest...

Continuare...


Powered by

Autor: Nina Tărchilă

Pașii mici ai marii treceri

Nina Tărchilă5 April 2017

Ne despărțeam pentru că voiam eu.

Asta nu însemna că durea mai puțin însă. Era doar una dintre situațiile alea în care ieșirea, ca să-ți păstrezi respectul de sine, nu se putea face decât pe ușa din față și cu fruntea sus. El nu pricepea. Pentru bărbați e greu să accepte că poți pleca, iubind.

Pentru mine însă, iubirea nu este o scuză – când devine scuză, nu-și mai merită numele. Așa că, în ziua aia în care se juca primăvara pe străzi, noi doi stăteam față în față într-un parc, rătăciți prin noi înșine, el într-o nedumerire parcă fără sfârșit, eu agățată de-o încăpățânare cât sa nu ma pierd în valurile compromisurilor esențiale, privindu-l cu “ochii de leoaică”, cum zicea bunica. Adică gata de orice luptă. Adică nimic nu mă mai putea întoarce. Și nu mă puteam opri să ma mir – cum a trăit cu mine atâta timp și n-a înțeles nimic din ceea ce sunt?

O femeie care mai iubește, dar alege să plece dintr-o poveste, are întotdeauna motive atât de puternice încât nu mai poate fi combătuta cu niciun fel de argument – pentru că le-a cântărit pe toate demult… Poate fi, cel mult, redusă la simțuri pentru o secundă – dar doar pentru o secundă. Ne despărțeam și durea al naibii. El însă se rănea doar în propriul lui orgoliu. Așa cum doare când pierzi un trofeu – nu simți un gol în suflet, ci ai doar aroganța de-a crede ca ți se cuvenea și punct.

Mi-era milă de momentul în care va ajunge, cu simțurile și înțelegerea lui emoțională, mai departe de-atât. Știam că funcționează cu încetinitorul în direcția asta și nu mai voiam cuvinte, obosisem de atâtea cuvinte, ele însele mai goale decât sentimentul pe care ar fi trebuit să-l îmbrace. L-aș fi luat de mână fără să-i ofer altceva decât durerea de-a pierde prietenul din iubit – n-ar fi priceput. Ar fi tradus gestul cu siguranță într-unul de… mai am o șansă… și voiam să-l scot din nebunia asta care nu-l mai ducea nicăieri. Pentru că în mine era un gol imens în care respectul, încrederea, liniștea, erau demult cioburi. Iar iubirea, ce mai rămăsese din ea, nu mai valora nimic fără toate astea.

“A venit momentul să plec!” – i-am spus. M-a privit adânc: se stingea în privirea lui o ultimă speranță, secunda aia se spargea între noi cu zgomot asurzitor.

Începea, chiar fără sa accepte, măcar să priceapă că ne-am pierdut. Și s-a făcut dintr-odată mic și cumplit de trist sub ochii mei și-o duioșie veche, pe care unii ar putea s-o confunde cu iubirea, și-a făcut din nou loc în mine. O duioșie pe care nu mi-o puteam permite atunci din teama de-a nu fi greșit înțeleasă. În schimb l-am luat de braț să mergem împreună înspre ieșirea din parc. Împreună și atât de singuri! Atingerea aia încă îmi dădea fiori pe șira spinării pentru că aducea la suprafață povești despre mine, femeia care-i aparținuse o vreme cu tot ceea ce era în stare să dăruiască.

Doar amintiri, mi-am spus… de astea nu te vindeci! Cel mult, dacă ai noroc le faci să-nflorească curat și frumos în gânduri, le adormi într-o amintire și mergi mai departe. Orice ar însemna acest – “mai departe”. Pentru că ți-ai asumat deja alegerile și ideea că orice compromis major într-o iubire, face ca ecuația asta să ajungă la un rezultat eronat. Și știi că ți-au plăcut mereu lucrurile cinstite și limpezi și fără subterfugii.

Purtându-ne fiecare gândurile greoaie, am ajuns la ieșirea din parc. Punctul terminus. Se desfăceau acolo drumurile, brațele noastre, inimile. Când să-mi trag brațul din răsucirea delicată a brațului său, mi-a oprit mișcarea la jumatate, mi-a luat mâna și a dus-o la buze. N-a vorbit – macar atât a priceput – că orice cuvânt ar fi stricat tot. Și asta m-a făcut încă o dată să înțeleg de ce l-am iubit.

Balanta mai avea însă un taler și tronau acolo și lucrurile pe care nu le mai iubeam în el. Uneori, chiar în aceeași iubire fiind, oamenii evoluează diferit. Și inimile lor se întâlnesc tot mai puțin, se acceptă tot mai puțin și-și greșesc tot mai mult. Până unul dintre ei înțelege că devine toxic să respiri în iubirea aia. De obicei cel care nu e dispus să meargă înainte oricum. Gata cu filozofia – mi-am spus. Altfel am să plâng și nu acum e timpul potrivit pentru asta. Nu acum…

I-am zâmbit cu surâsul ăla de lumină de care știam că s-a îndrăgostit. Nu ca să-i aduc aminte – oricum nu uitase -, ci doar pentru că știam că-i este dor de el și-avea nevoie să și-l ducă în bagaj ca haină de vreme rea. Să înțeleagă ce mult a însemnat și cât de rău îmi pare că nu mai pot merge mai departe. Apoi ne-am desprins din clipă, m-am întors rapid cu spatele lăsându-mi zâmbetul în ochii lui.

Acum nu îmi mai vedea ochii – îmi puteam îngădui luxul lacrimilor. Acum nu mai avea nimeni nevoie de zîmbetele mele. Se spărgeau pe dinăuntru, se făceau cioburi, mă tăiam în ele sângerând lacrimi. Mă îndepărtam simțindu-i privirea în mine, lăsându-mă să curg în propria mea durere. Mi-aduc aminte că la un moment dat mi-a alunecat eșarfa de la gât pe jos, o priveam și nu mă puteam apleca s-o ridic de-atâta durere. Mă temeam că dacă mă înclin o secundă, o să mă prăbușesc acolo, pe asfalt și n-am să mai fiu în stare să mă ridic niciodată. Am lăsat-o acolo, simbol al unei iubiri pierdute, simbol al neantului de acum în care mă aruncam tot de bună voie și nesilită de nimeni. Ce ironie!

Mai trec uneori prin parcul ăla. Nu des. Mai dor copacii în care mi-am agățat atunci amintirile, mai flutură eșarfa aia albastră, pierdută, părăsită, adeseori uitată. Eșecul unei iubiri nu se vindecă. Rămâne acolo, piatră de hotar în devenirea ta. Dar, dincolo de orice durere, nu poți întoarce din morți o iubire! Cel mult poți s-o transformi în zdrențe fluturânde care nu mai acoperă nimic. Nici singurătățile în doi, nici tristețea, nici risipa de tine. Și devine jenant să fii ipocrit dacă n-ai veleități pentru asta. Ieșim mai greu din obișnuință decât din iubire. Confortul unei relații acceptate în orice condiții, nu-ți asigură însă și fericirea.

Mai trec uneori prin parcul ăla. Mai rătăcesc pe alei cu gândurile mele și-o melancolie la rever. Mai trec prin parcul ăla doar ca să-mi aduc aminte. Dacă ieși pe ușa din față și cu capul sus, nu te temi să-ți aduci aminte! Ba dimpotrivă -poți să-ți privești viața în ochi. Pentru că nu ți-e rușine de tine.

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Nina Tărchilă

| Facebook | De același autor

Sufletul meu respiră prin cuvânt. Așa își traduce emoțiile cât să le înțeleagă și ceilalți, așa spune povești despre lumina și întunericul din el, despre viața asta trăită parcă între oglinzi paralele, ca într-un puzzle fără sfârşit. Dar cuvântul e doar povestea emoției - înaintea lui este întotdeauna bătaia aia in plus a inimii. Și totul este să o auzi atunci când se-ntâmplă cât să ai ce povesti!

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.