O șoaptă plăcută îmi cântă oda cea demult pierdută, în sufletul veșniciei. Îmi râde că așijderea va veni și la perna mea, va căuta sub ea acel semnal de sclipire, dar tot ce va găsi, va fi doar un tricou, de o culoare sângerie, care se va fi fluturând sub doar un aer rece și pierdut. Pierdut-am timpul sub aspectul vieții.
Am citit poemul sufletului altuia, dar pe al meu l-am uitat. Am uitat să îl visez, am uitat să mi-l imaginez, am uitat să îmi fie dor, am uitat să mai trăiesc. Până la capăt, vocea îmi citea, înmărmurită de gândurile ce adesea se perindă sub perna mea… Așa plecase mai departe, lăsându-mi în voie și în pace, toată sclipirea mea, ce cândva era doar ea. Doar ea și un suflet plin, de voioșie pierită sub apusul lin.
Am apus, pierdută, în văzduhul cerului, am apus în luna ce are sclipirea mea.
Așa, iară și iară, până cerul s-o deștepta… atunci mintea-mi va lumina, în clarul soarelui și al stelei născute în vară, sub un aspect plăcut de floare de primăvară, gingaș cu vorbe dulci mă alină, atunci voi renăștea. Ca un phoenix roșu aprins, reinventat sub mila imaginației, citind gânduri de un puzzler al aviației.
Mă plimbă prin văzduhul minții, mă trecea prin inima dimineții. În prag de zi, când toți dorm, el mă trezește cu gând de dor. Mă pleacă peste geam, mă apleacă peste firul gram, ușor al minții odor, mă păcălea bietul aviator. Îmi cânta cu dulce îndurare, vorbe ce îmi alintă oasele goale, măduva fiind la el in spate, oh, dulce răbdare.
O alegorie splendidă, a unei sorți candide, care mă aleargă ca într-o coridă, rapid și periculos, fie-ți milă, călătorule!
