Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Oamenii nu mai ajung in paradis

Aşteaptă-mă

Pădure aşteaptă-mă mâine n-o să mai întârzii, ai să vezi mâine va fi reîntâlnirea nu scutura merii sălbateci nu astupa...

Continuare...


Powered by

Oamenii nu mai ajung in paradis

Pisica Stefande @
13 November 2017

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că, într-o lume a reclamelor agasante, WebCultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim! Webcultura.

Nu-ți da sufletul celui care îți promite Paradisul, dăruiește-l în schimb celui care este capabil să te urmeze până și în Infern. Cuvinte aparent frumoase puse lângă o fotografie sugestivă bântuie mediul virtual. Nu sunt de acord.

Nu sunt de acord pentru că între aceste vorbe meșteșugite e plantată o capcană. Ceva îmi pare nelalocul lui dincolo de veșnica antiteză paradis – infern. Atenția ne este deturnată de acel cineva prezent în propoziție cu rol determinant. Noi nu mai contăm, ci doar persoana care ne promite paradisul sau ne urmează în infern. Acțiunea noastră de a merge în infern sau de accepta promisiunea paradisului este trecută pe plan nesemnificativ.

Astfel acceptăm că suntem oameni de mâna a doua. Eu refuz să merg în infern și accept promisiunea unei anumite persoane de a ajunge în paradis. Construcția frazei contribuie la întinderea capcanei, adică mai bine ceva cert, mersul în infern, decât ceva ipotetic, mersul în paradis. Nu se vrea focusarea pe acțiunea actorului principal.

Și până la urmă nu îmi este clar, mersul în infern sau paradis e o opțiune sau o condamnare? O chestie e să optezi pentru infern și alta e să fii condamnat să mergi în paradis. Cam în aceste nuanțe ne insuflă cineva că ar fi mai bine să mergem în infern decât în paradis. Totul bazat pe câteva chestii de atașament emoțional. Și nici nu cred că e folositor acelui cineva să meargă în infern cu mine atâta timp cât eu am optat pentru această cale. E altceva dacă nu am de ales și acel cineva este altruist și mă urmează.

La fel nu înțeleg cum poți da sufletul celui care promite și dărui celui care îți oferă ceva cert. Partea cu dăruitul e mai mișto și influentează pozitiv, astfel că tendința este să dăruiești, ca fapt pozitiv, față de banala acțiune de a da.

Și până la urmă piesa centrală este sufletul. Metaforic îl dai cuiva și pare aparent logic, nu îți mai trebuie din moment ce ajungi în rai sau în infern. Nu am fost pe acolo de aceea presupun că, odată ajunși, nu ne mai este de folos.

Mă gândesc că, dacă nu este vorba de o metaforă, a îți da sau dărui sufletul reprezintă o acțiune conștientă sau mai puțin în urma căreia ori renunți la suflet ori ești păcălit să-l dăruiești. E clar că e ceva din vechile încleștări între bine și rău, între infern și paradis, nefiind exclus să cădem pradă uneltirilor vreuneia dintre tabere care și-au ales să cucerească omenirea.

Se pare că e mai ușor să ajungi în infern decât în paradis. Există promisiunea paradisului și restul trebuie să îl faci tu, să muncești ca la momentul final să ajungi acolo. Și nu e ușor deloc. Aleg promisiunea paradisului și voi lupta să o transform în certitudine, decât să aleg calea ușoară a infernului. Nu îmi dau și nici nu-mi dăruiesc sufletul pentru că el este comoara mea și singura cale de a ajunge în paradis.

E clar! Oamenii nu mai ajung în paradis.

Despre autor

Pisica Stefan

Pisica Stefan

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.