Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

O lecție din abecedarul celor șapte ani de-acasă

Sărută-mi gândurile

M-am privit fugar în oglindă să văd câte dungi de viaţă am adunat… Tot ce am simţit, ce am trăit...

Continuare...


Powered by

O lecție din abecedarul celor șapte ani de-acasă

Nina Tărchilăde @
19 October 2017

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că, într-o lume a reclamelor agasante, WebCultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim! Webcultura.

Mă întorc uneori în anotimpuri de suflet, loc unde-mi dorm amintirile despre oameni dragi, suflete care mă privesc dintr-un cer nesfârşit şi a căror urmă în viaţa mea nu se va şterge niciodată.

Curtea bunicii, livada din spatele casei, prispa de lemn unde alergam eu cu ochii cârpiţi de somn dimineaţa ca să prind zvâcnetul soarelui printre frunzele pomilor şi trezirea florilor sub razele lui, mi-au rămas în minte ca o lumină fără sfârşit. Bunica, mirosind a iarbă proaspăt cosită şi-a mere, apărea tacută şi se-aşeza lângă mine, îmi trăgea capul pe genunchii ei şi-mi mângâia părul într-un fel cum nu ştiu s-o mai fi făcut nimeni pe lume. Şi rămâneam aşa, împreună, eu simţind cum îmi dă sufletul pe dinafară, până lumina curgea definitiv peste livadă. Atunci bunica zicea:”hai, copilă!” şi ne ridicam să intrăm în casă simţind cum plutea încă între noi, ceasul ăla de veşnicie, mirosind a viaţă şi-a iubire.

Acolo a crescut tăria şi nebunia felului meu de-a primi tot ce-mi dă viaţa ca pe un dar însă şi ca pe o nesfârşită responsabilitate. Acolo am învăţat să nu mă dau cu capul de pereţi când pierd o iubire ci să mă bucur că am avut parte de ea. Acolo, stând ca un pisoi pe o poliţă lângă geam, am ascultat-o pe bunica veri întregi, vorbind. Poveşti, poveţe, lecţii de viaţă… cuvintele veneau firesc, făceau parte din ea şi curgeau în mine, fără sa ştiu atunci că la izvoarele acelea mă voi întoarce toată viaţa. Îmi aduc aminte şi de singura dată în care bunica m-a tras de urechi.

Stăteam lângă poarta casei împreună cu alţi copii şi umpleam uliţa de zumzet. N-am fost niciodată un copil cuminte. Dincolo de ceasurile cu tăceri absolute când stăteam eu de vorbă cu mine însămi și în care mi se sedimentau probabil în conștiință coordonatele omului de mai târziu, eram un taifun şi n-aş fi vrut să dorm niciodată dacă nu era farmecul orei cu poveşti de dinaintea somnului. În ziua aceea a trecut pe stradă o femeie foarte bătrâna. O am în minte şi acum – cu basmaua sucită pe-o parte, cu o traistă urâtă pe care abia o târa după ea, cu un mers caraghios, greoi, sprijinită într-un băţ noduros, oprindu-se din când în când parcă să respire. Copiii au râs de ea. Am râs şi eu zgomotos, cu aroganța neiertătoare a tinereții. Atunci bunica m-a strigat şi, când am ajuns lânga ea, m-a luat de urechi şi m-a dus în casă. “Stai jos!” … mi-a zis cu un glas aspru. Uimită şi îndurerată ( aşa ceva nu se mai întâmplase încă), cu ochii mari, răsăriţi parcă până-n frunte, m-am aşezat.

Bunica nu mă privea. Însă, când în sfârșit s-a uitat la mine, am vazut în privirea ei atâta tristeţe c-aş fi vrut să se crape pământul şi să intru acolo! “Copilă, ea ca tine a fost – tu ca ea… încă nu!!” – mi-a zis. Atât. Şi n-a mai vorbit deloc cu mine. M-a copleşit toată ruşinea lumii, m-am ascuns şi-am plâns, apoi toată ziua m-am ţinut după ea urmând-o în toate drumurile făcute prin casă, prin gradină, prin curte. Într-o tăcere absolută. Nu era nevoie de întrebări pentru că aveam deja răspunsurile. Stoicismul aşteptării unui semn din partea bunicii că m-a iertat şi îndârjirea cu care, trecând peste durerea respingerii, mă agăţam ca o umbră de prezenţa sa, mă uimeşte şi acum. Abia seara, după ce m-am spălat, când a venit să-mi împletească zulufii, am simţit din căldura atingerii sale că ştie c-am înţeles. Aș fi plâns și i-aș fi cerut iertare dar știam că nu mai e nevoie de cuvinte – în felul meu deja făcusem toate astea. Şi n-am mai uitat niciodată lecţia aia de bun simţ!

Şi-acum mai plâng de dor, uneori… De neobosit dor după o lume cu coordonate stabile, dupa iubirea necondiţionată pe care ţi-o poate dărui cineva, după copilărie și Dor de Majestatea Sa, Bunica! De ochii ei în care am citit mai întâi ce fel de om sunt dacă ştiu să-mi ascult inima, de sfioșenia și firescul în care m-a crescut învățându-mă să primesc cu recunoștință iubirea celorlaţi pentru că nu există nici-un dar mai preţios pe lumea asta!

Şi-am mulţumit mereu în tăcerea inimii mele, pentru fiecare atingere a vreunui ciob de iubire şi preţuire pe care-am avut norocul să le primesc în dar vreodată.

Despre autor

Nina Tărchilă

| Facebook | De același autor

Sufletul meu respiră prin cuvânt. Așa își traduce emoțiile cât să le înțeleagă și ceilalți, așa spune povești despre lumina și întunericul din el, despre viața asta trăită parcă între oglinzi paralele, ca într-un puzzle fără sfârşit. Dar cuvântul e doar povestea emoției – înaintea lui este întotdeauna bătaia aia in plus a inimii. Și totul este să o auzi atunci când se-ntâmplă cât să ai ce povesti!

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.