Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

O Doamnă Trandafir a zilelor noastre: Elena Şimon

“În mine rămân înghețat…”

Un poem de dragoste. Se dizolvă în mine, încet, chipul tău de piatră solubilă o, tu, dansând un menuet, pururea...

Continuare...


Powered by

Dascali minunati, va multumim!

O Doamnă Trandafir a zilelor noastre: Elena Şimon

Știu că am avut șansa să-i fiu elevă. Îmi dau seama prea bine că ceea ce sunt azi sau ceea ce voi deveni mâine îi datorez dumneaei. Dacă mă voi rata, nu va fi decât vina mea și a alegerilor proaste pe care le voi face. Nu mai știu dacă e adevărat că oamenilor buni li se întâmplă lucruri aidoma. Profesoara mea preferată a plecat într-o lume pe care naivii din “Țiganiada” și-o imaginau ca fiind un râu de lapte și miere, iar blajinii ca pe o altă “Insulă a Fericiților”. Nu mai sunt convinsă dacă există sau nu Rai. Dacă nu ar fi, Dumnezeu ar avea mult prea multe motive de a-l inventa pentru a-i răsplăti iubirea de copii, de oameni în general, a celei care a fost o Doamnă Trandafir a timpurilor noastre în care își fac veacul adolescenți rebeli, orgolioși, emo, dar avizi de atenție și înțelegerea care le este de multe ori refuzată și acasă.

Doamna mea dragă era o profesoară de o eleganță a gesturilor și a ținutei pe care a încercat să ne-o insufle și nouă, fetelor abia intrate pe băncile liceului. În mare parte, cred că a reușit. Ultima dată când mi-am văzut colegele puteau fi încadrate de departe la rubrica ,,Așa da!” a unei reviste glossy. Dascălul nostru ne-a ajutat să depășim nivelul de tabloid și fițuici colorate de tarabă. A fost interesant să aflăm că “Micul Prinț” e o carte și pentru oameni mari, că “Rinocerii” lui Ionesco nu e o piesă despre pahiderme, că Moromete nu e un țăran depășit, că valoarea lui Eminescu nu poate fi dedusă din poeziile de manual, că poezia ermetică a lui Ion Barbu e înțesată de simboluri și că în fiecare zi a remanierii și a promisiunilor de mai bine făcute zgomotos de guvernanță trăim scene savuroase din Caragiale. Printr-a X-a mi-a fost clar că “a alerga veselă” prin închipuiri de adolescentă e fascinant, dar și “element predicativ suplimentar” deopotrivă. Această subtilitate gramaticală m-a ajutat să-mi iau examenele de limbă română în facultate.

Aș putea continua la nesfârșit, dar nu văd rostul. Aș putea să vă spun că la Litere nu am luat niciodată vreun 9 la examene de literatură (ILR), în condițiile în care nu mă pregăteam prea mult. Pe atunci aveam role, iubit, ieșiri la “Jazz”, un club din Cluj iubit de studenți și curiozitatea de a citi despre lucruri care nu erau indexate în bibliografiile obligatorii.  În acea perioadă am fușărit un zodiac chinezesc, un ghid de ghicit în cafea, cartea Escăi, “Bună seara, România. Bună seara, Bucureșt”, “Jurnalul unei ființe greu de mulțumit” și multe, multe altele. Ba chiar și o carte de bucată, de pe la 1900 și ceva.

Nu-mi făceam eu prea multe griji, aveam o bază solidă din liceu, mi-a fost destul de clar încă din primul an de facultate. La primul seminar de literatură medievală, am recunoscut autorul unui fragment scris de o profesoară universitară pe tablă. Citisem “Jurnalul” lui Preda în primul an de liceu, la recomandarea Doamei Trandafir. Și atunci am fost întrebată de la ce liceu vin și cu cine am făcut româna, după care am fost recompensată cu un “bravo, copile!”. Episodul ăsta a fost de ajuns pentru a avea convingerea că îmi va plăcea la Litere. Și nu m-am înșelat.

Tot un început scos din vreun tipar a fost și cel al liceului. Doamna Trandafir era o prezență frumoasă, elegantă, emana așa, o bucurie pentru auditoriu.

Am iubit-o foarte mult încă de la prima strigare a catalogului. A fost prima persoană care m-a strigat Aura, pentru că “numele ăsta frumos reflectă ceva din personalitatea mea”. Cred că e unul din puținele aspecte asupra căruia s-a înșelat. M-am simțit groaznic de singură și am găsit orele de română ca pe o nesfârșită corvoadă în lunile când ea a lipsit de la școală. Avea probleme de sănătate și un soț în spital, trecut printr-un grav atac vascular. M-a privit cu o dragoste de părinte când am ajuns la olimpiada națională în clasa a XII-a. La sfârșit de liceu, nu am regretat nimic din tot ce a însemnat perioada aia. Am plâns după orele acelea când analizam viața cuprinsă în cărți și nu invers, când primeam cel mai frumos zâmbet din lume de la Doamna Trandafir. Ne-a iubit pe toți și a avut răbdare cu fiecare. Și acum mă întreb de unde a găsit atâta putere… În primii ani de cămin, am avut o poză de-a ei pe un perete. Asta pentru a o avea aproape mereu. Adeseori eram întrebată dacă “doamna aia frumoasă cu ochii verzi” e mama. La început aveam răbdare să lămuresc orice curiozitate, mai apoi am ales să tac.

S-a stins pe 1 august, într-o zi în care a început o ploaie rece și deasă de dimineață după îndelungi săptămâni de caniculă. Pe 6 urma să ne vedem, după ce voi fi dat un examen. Am fost mult prea naivă să cred că timpul are răbdare și să mă încred în vorbe liniștitoare care să mă protejeze. Asta nu mi-o voi putea ierta vreodată. Nu știu ce sentimente și trări încearcă pe un om la pierderea unui părinte.

În ziua înmormântării am simțit că mi-a murit mama… Prin natura mea, nu sunt o ființă smiorcăită, plâng arareori, și nu degeaba. În ultimul timp, rătăcesc prin Valea Plângerii, având convingerea că unele lucruri sunt mai greu de acceptat. Pur și simplu. Odată cu ea, a murit și o parte din încrederea pe care o aveam în mine, poate și convingerea că am tot ce îmi trebuie pentru a reuși în viața asta, unde principiile eticii aristotelice sunt încălcate la fiecare pas.

Dumnezeu să vă odihnească, doamna mea dragă! Știți, deja mi-e groaznic de dor de dumneavoastră. Am citit de mii de ori scrisoarea, semnată simplu: “Prietena ta, Elvira”… Ați plecat din lumea asta discret, cu pași stingheri de domnișoară a la Nichita, căutând parcă să nu supăraţi pe careva, aşa cum ați și trăit. Știu că nu aţi făcut o bravadă din boala dumneavoastră sau vreun pretext pentru a obține compasiune și ajutor de la ceilalți. “Dar de ce o fi murit profesoara Șimon?”, întrebau mulți în ziua când am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare…

P.S.: Nu am vrut decât să știți că am avut cea mai talentată și frumoasă profesoară de română. Merită mult mai mult decât simple mulţumiri. Pentru mine, va fi mereu un om a cărui amintire o voi iubi nemărginit, așa cum n-am știut să o fac la timp. Mă gândeam, în timp ce ardeau lumânările al priveghi, ce-mi rămâne de la Doamna Trandafir. Ea m-a învățat să citesc critic un text la prima vedere, să recunosc o carte bună, să ascult și să iubesc oamenii. Și nu numai asta.

*Text scris pe 5 august 2010, de eleva Aura Stan, din banca a doua de la geam, botezată cu acordul colegului de bancă, Isabelle

Aura Stan

    Comentarii
  1. Ioana

    M-ai facut sa plang, nu ti-am cunoscut profesoara, din randurile scrise reiese ca era una deosebita. Sau tu ai prea mult talent si poti stoarce lacrimi de la oameni.

  2. Ariana

    M-ai lasat fara cuvinte Auras( mama asa iti spunea)...... Eu nu ma pricep prea bine la scris, de aceea iti voi spune doar ca mama a tinut foarte mult la tine si ai avut un loc special in inima ei.
    Abia acum am gasit articolul tau si m-a impresionat forte mult. M-as bucura sa mai am vesti de la tine. Ariana.

  3. Aura Stan

    Ariana, şi eu am ţinut enorm la ea.

  4. Árpád

    poate nu va amintiti, dar ne-ati predat la cluj, la Ion Creanga, erati studenta, doamna Aura. si ne-ati adus bomboane ferrero si chocotoff, din ultimii bani pe care-i aveati. noi va tinem minte si acum 🙂

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.