Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

O amintire altfel

Nu mă iubi!

nu mă iubi – că n-am să-ţi pot promite din zgură să mă smulg, să nu te-afund. mi-s pleoapele de...

Continuare...


Powered by

O amintire altfel

Suler Cristianade @
19 July 2017

Consider că am fost unul dintre cei norocoși, deoarece m-am născut într-o decadă care mi-a permis să iau contact cu cultura pop încă din primii ani de viață. Și când spun cultură pop, mă refer la avalanșa nefiltrată de elemente culturale occidentale care au pătruns în spațiul românesc imediat după revoluție, în special muzică, filme și modă.

Într-o goană neîncetată de a asimila cultura occidentală, în special pe cea din spațiul anglofon, lumea cumpăra casete, televizoare, geci de piele, ciocolată Kinder și tot ceea ce se credea că ne amplifică sentimentul de libertate. Da, eram liberi, așa credeam atunci, și din afară ne lovea noul. Ceea ce era interzis până ieri, ceea ce era condamnabil, acum era permis tuturor. Și nimeni nu a stat pe gânduri.

Îmi amintesc cum stăteam la balcon seara cu fratele meu și urmăream geamurile blocurilor din cartier, să vedem unde pâlpâie lumini colorate, pentru a ne da seama cine are televizor color. Urmăream acele lumini ore în șir, până ni se împăienjeneau ochii. La vremea aceea nici nu îndrăzneam să vizez că va exista așa ceva în casa noastră. Lumea își cumpăra televizoare color ca să urmărească serialul Dallas. La ora când acesta se difuza, nu găseai țipenie de om pe stradă. Lumea fremăta, lumea înnebunise și eu nu înțelegeam. Și mă uitam și eu la Dallas, pentru că asta făcea toată lumea, și mi se părea normal să o fac și eu. Era necesar, era vital. Era ceva care ne definea, nu se putea fără. Era Occidentul, Visul American. Bogăția, drama, lipsa de cenzură, totul era nou și senzațional.

Dar nu despre Dallas vreau să vă vorbesc acum. A fost o zi, undeva în ‘92, în care totul s-a schimbat pentru mine. Un moment în care am știut că viața mea, așa cum o știam până atunci, nu avea să mai fie la fel. Un moment în care s-a produs o schimbare fundamentală, moment în care, în realitatea mea de copil de 6 ani și jumătate, s-a produs o fisură. Mi-am dat seama atunci că există ceva măreț, ceva fantastic acolo, în afară mea. Și asta m-a zguduit profund, așa cum puține lucruri din viața mea au făcut-o.

La vremea respectivă nu aveam, evident, noțiunea de revelație. Mai târziu am reușit să definesc acea fascinație covârșitoare cu ajutorul acestui concept, care ar putea părea ușor pretențios și exagerat pentru unii. Dar asta are mai puțină importanță. Mi-au trebuit mai bine de 20 de ani să înțeleg exact ceea ce mi s-a întâmplat în momentul acela, și mă tem că încă nu am reușit în totalitate. L-am povestit de atâtea ori, și niciodată nu am simțit că pot găsi cuvintele potrivite să explic. Și da, mi-am dorit să întâlnesc pe cineva care să fi avut aceeași revelație, dar asta încă nu s-a întâmplat.

În primul rând, trebuie să vă mărturisesc că, înainte să fiu lovită de acel moment, nu eram tocmai o “ inocentă” în ale culturii pop – mă uitam la Dallas, știam câteva propoziții simple în limba engleză, aveam casete cu Depeche Mode, Led Zeppelin și Pet Shop Boys, știam de Queen, știam chiar și din ce cauza a murit Freddie Mercury, pentru că în ziua aceea mama plângea și mi-a spus că a murit de HIV, deși era convinsă că nu voi înțelege. Deci nu eram total neștiutoare. Mereu fredonam o melodie în engleză, stâlcind cuvintele și neînțelegând nimic. Îmi plăcea cum sună, mă obseda. Îmi place să cred că știam toate lucrurile acelea deoarece, în mintea mea de copil, le consideram necesare, simțeam că ceva se întâmplă și încercam poate, instinctiv, să mă adaptez la “lumea noua”.

Era o după-amiază târzie de toamnă, din câte îmi amintesc. Se făcea seară și era timpul să ne uitam la televizor, pentru că urma să se difuzeze videoclipuri. Știam câteva, și îmi făcea plăcere să le revăd sau să văd altele noi. Și iată, ăsta cred că e nou. Nu îl știu. E ciudat. Tot ce țin minte e un tip agitat, cu început de chelie, cu păr negru și fruntea foarte înaltă, cu o cămașa albă închisă până în gât, cu mânecile suflecate neglijent, până mai sus de coate. Amănuntul acesta mi s-a părut incredibil de tulburător. O cămașă mult prea largă pentru el, m-am gândit atunci. Și pantalonii erau largi. Se plimba agitat într-o cameră goală, cu o podea de lemn, iar la răstimpuri apăreau alte cadre, din ce în ce mai ciudate și lipsite de sens, cu oameni bizari și la fel de agitați, cadre artificiale și cineva care cânta la mandolină.

Dar mereu videoclipul revenea la omul în cămașa albă, care se zbătea și cânta, la răstimpuri uitându-se înspre camera de filmat, cu o gravitate ce părea atât de autentică. Era atât de frumos, încât am uitat să respir. Nu știu ce standarde de estetică puteam eu avea la vârsta de 6 ani jumătate, dar în clipa aceea mi s-a părut cea mai frumoasă ființă de pe pământ. Nici măcar nu înțelegeam dacă e ființă sau altceva, știam doar că nu mai văzusem în viața mea ceva atât de frumos și de perfect. Era sublim. Nu puteam crede că e adevărat, că o astfel de ființă chiar ar putea exista în aceeași realitate în care mă găseam și eu.

Mintea mea nu putea procesa sentimentele confuze în care mă aruncaseră imaginile acelea. Eram că într-un vis, căci în realitate nu simțisem nimic asemănător. Și omul acela bizar și agitat cânta. Cum cânta? Mi-e greu să explic în cuvinte. Nu semăna cu nimic din ceea ce auzisem până atunci. Vocea era dumnezeiască, din altă lume parcă. Simțeam că rupe ceva din mine.

Punctul culminant al freneziei mele a fost atins în momentul în care a început să danseze într-un mod ciudat, dând din mâini și ridicandu-le deasupra capului, ca într-o rugăciune, parcă i-ar fi fost teamă, parcă ar fi fost amenințat și cerea zadarnic îndurare. Nu părea fericit. Se zbătea și aplauda forțat, dar nu cu palmele, ci cu pumnii. Un bărbat cu părul lung îl privea. Eu nu înțelegeam ce se întâmpla, dar știam că ceva s-a schimbat iremediabil în acel moment. Știam că eram fericită, o fericire pe care nu o înțelegeam, și nici nu conta să o înțeleg.

Era o stare de euforie completă, paradisiacă, străină de realitate. Era ceva atât de mult. Doamne, cât era de frumos. Era ireal de frumos. Și eu eram atât de fericită. Am știut că am să-mi amintesc toată viața de acel moment perfect. După el nimic nu a mai fost la fel.

Da, am fost unul dintre cei norocoși. Unul dintre cei care așteptau zile sau poate chiar săptămâni să vadă la televizor un videoclip sau să audă la radio o piesă. Asteptarea era chinuitoare, dar satisfacția momentului neprețuită.

Acum e totul atât de simplu. Avem acces la tot, oriunde, oricând. Nu mai are același farmec. Asistasem în ‘92, într-o după-amiază prăfuită și aparent banală, la difuzarea pe TVR1 a uneia dintre cele mai importante piese din istoria rock-ului alternativ: Losing my religion- REM. Și am fost fericită.

Deși televizorul era alb-negru, eu văzusem totuși în culori. De fapt, asta e una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

Thank you, Mr. Stipe.

I thought that I heard you laughing,
I thought that I heard you sing
I think I thought I saw you try.

Despre autor

Suler Cristiana

Suler Cristiana

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.