Nu am nimic să-ți iert

Ai dus cu tine verdele ce l-am iubit
Când pașii tăi spre mine s-au grăbit
În tine mustesc amintirile. Să te cert?
Toamnă, nu am nimic să-ți iert!

În roadele tale îmi clocotesc trăirile
Stau așezate azi în hambarele inimii
Cu ele îmi hrănesc foamea adâncimii
Oprindu-i vulcanului, pornirile.

Ce ai putea să-mi ierți, tu, toamnă,
Că mi-au căzut frunze pe geană
Că pletele de la atâta soare s-au înroșit
Că prin multe ploi și noroi eu am pășit?

Când frunzele se scaldă prin al tău timp
De-ai ști cât te iubesc ca anotimp!
Cum își schimbă culorile după stare
Zvâcnește viață-n ele, adevărată încântare.

Ne bucurăm pentru că ne citești. Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi.
Ne poți susține prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Anca Horj

Anca Horj De același autor

Când gândurile se transformă în cuvinte se nasc emoții.

Recomandări

Adaugă comentariu