Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Noaptea şi zeflemeaua

Creionul care isi doreste sa devina o planta

Se numește Vlăstar și este un creion care își dorește ca, atunci când va crește mare, să devină o plantă....

Continuare...


Powered by

Noaptea şi zeflemeaua

Mădălina Dumitrachede @
29 January 2014

Caragiale a introdus zeflemeaua în mentalul nostru, blocându-ne accesul la tragic.

Dacă la marele Will (William Shakespeare), noaptea este personaj, apoi, în romantism şi  la nenea Iancu (I.L. Caragiale), ea devine…spaţiu. În Hamlet, Macbeth,  A douăsprezecea noapte, Regele Lear sau Othello, noaptea este un personaj important; în piesele O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă şi Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, este mai mult decât timp, devine décor (spaţiu) şi personaj în egală măsură.

Efervescenţa lui Caragiale pare a se înscrie sub semnul nopţii (evident, nu este noaptea romantică, fertilă în visuri, trăiri şi afectivitate, bântuită de figurile şi simbolurile marilor corespondenţe cosmice). Este noaptea încărcată de evenimente (umane), de trădări şi confruntări dramatice din prima sa comedie, noaptea retrăirii sensibile până la nevroză a unui eveniment istoric (“revuluţia”), când, sub porunca puterii de iluzionare, delirul imaginativ deformează simpla percepţie, dându-i dimensiuni apocaliptice, în Conul Leonida faţă cu reacţiunea; noaptea de veghe şi pândă a lui Pristanda, din care pornesc toate iţele intrigii în  O scrisoare pierdută. Astfel, Zoe Trahanache nu mai are somn de când a pierdut epistola, Cetăţeanul Turmentat “dă cu vin şi cu bere” tot pe la miezul nopţii, Rică Venturiano ”aterizează” în camera Vetei “după zece ceasuri”, conu’ Leonida îşi ţine discursurile după miezul nopţii. Acest interval de timp creează şi un limbaj adecvat, colorat, născocitor de idei, ”fandacsii” şi gesturi enorme. Noaptea pentru Zoe e plină de coşmaruri – visează că în gazeta lui Caţavencu s-a publicat compromiţătorul bilet de amor. Pristanda fuge să spioneze şi vede comploturi la tot pasul, Farfuridi e turbat (în somn) de spectrul trădării politice. Atunci când orologiul bate ora fatală (!) 11 şi 20, micile dificultăţi cotidiene se transformă în… “catastrofe, lovituri ale soartei, tragedii” demne de Univers.

La nenea Iancu, noaptea ajunge un carnaval perpetuu, cu toate trăsăturile unui coşmar (D-ale carnavalului). O monografie a nopţii, în imaginarul caragialian, ar putea alege cel puţin trei trasee principale ale regimului nocturn: nopţile de coşmar, începute în gamă comico-dramatică ( O noapte furtunoasă), culminând cu cele din Păcat, În vreme de război, O făclie de Paşte, Năpasta, cele de descătuşare dionisiacă, inaugurate, bineînţeles, de noaptea lui Nae Ipingescu, desfăşurată în afara scenei (Conul Leonida faţă cu reacţiunea) care este, evident, o cu totul altă noapte decât aceea a titularului comediei. Fenomenologia nopţii caragialiene ar rămâne un simplu exerciţiu statistic, dacă nu s-ar sonda perspectiva şi sensurile în care fluviul de întuneric al nopţii se varsă în cel de lumină al zilei.

Un prim semnal explicit îl primim în finalul comediei Conul Leonida faţă cu reacţiunea, în care ”luminarea“, trezirea din hipnoza iluziei are loc în zori; este un pas înainte faţă de comedia anterioară, O noapte furtunoasă, în care ”clarificarea“ quid pro quo-ului de bază al construcţiei dramatice s-a făcut la ceasul târziu al nopţii, când mai era încă invocat şi aşteptat somnul recuperator. Viciile diurne (ipocrizia, absenţa unei orecare spontaneităţi morale) sunt experienţe răvăşitoare în somn, căci eul diurn caragialian joacă într-un décor nocturn. Micile suferinţe nocturne ale personajelor lui nenea Iancu sunt lipsite însă de grozăvia unor coşmaruri la care să fi complotat Universul.

LEONIDA (îmbărbătat): Ei, vezi ? (plin de triumful teoriei) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (către cocoana) Văzuşi?”

Caragiale a introdus zeflemeaua în mentalul nostru, blocându-ne accesul la tragic. Totuşi, zeflemeaua (ca o terapeutică de supravieţuire încă de la “Junimea“) este o filosofie salubră şi (uneori) o bună terapie morală.

Caragiale

Caragiale în costum balcanic. Fotografie realizată în anul 1900, posibil un autoportret.

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC "I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei "săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii" ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.