Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

“N-a fost timp să-mi simt sufletul”

“De la o vârstă devii sensibil la amintiri…”

Sebastian Papaiani: câteva gânduri. Trebuie să-ţi faci o socoteală de cât bine ai făcut și cât rău ai făcut. Să...

Continuare...


Powered by

“N-a fost timp să-mi simt sufletul”

Renate Luicade @
1 September 2014

Ce am învățat despre viață de la bunicul meu (cel care a învățat despre viață vreme de o întreagă viață).

70 de ani a trăit cu amintirea războiului: mizerie, păduchi, frig, întuneric și singurătate. O infecție parazitară, un nesuferit de tifos i-a cutreierat tot corpul și i-a amorțit până și gândurile calde. Uniforma tocită de pe el îi dădea mereu senzația de iarnă, de rece, iar poza tatălui de la piept – căci mama îi murise la o vârstă crudă, pe când aproape nici nu o cunoștea – nu-l încălzea cu nimic, ci îi tampona violent așteptarea condamnării la moarte, chiar acolo, pe frontul de Nord. Viața era o serie de probe pe care trebuia să le treacă doar cu Dumnezeu de mână – asta dacă voiai să scapi viu – era un fel de ruletă rusească. Îngrozit de vibrațiile gloanțelor, bunicul și-a molfăit mereu rugăciunile pe front.

“Acolo ai libertatea să-ți alegi moartea, fie că ataci și apoi ești vânat, fie că te sinucizi: îngheți de groază și te lași străpuns de primul glonte care trece prin tine. Pe front n-a fost timp să-mi simt sufletul.”

De la bunicul am învățat că dincolo de aparențe, sub cuverturile unui imens spectacol al lumii, există o singură intrigă și aceea ești.. tu. Frontul e în tine, în psihologia ta, în presiunea deciziilor. Într-o arenă plină de martori, miza întregului joc ești tu. Confruntarea este o hărțuire indirectă cu tine.

Sub niște pleoape umede, bunicul povestea că pe lângă harțele astea între tări, în sufletul omului e un conflict și mai mare, aproape cosmic. Că tu ești responsabil de bine și rău, de alegerea de a produce crime sau mila de a lăsa inamicul în viață. Camuflat, poți incendia în oameni toate resorturile lui mișelești – e alegerea lui dacă îți răspunde cu un revers al medaliei.

“Aveam să înțeleg că-mi las trupul ăla – și-așa supt ca un cadavru – pe câmpuri, unde am văzut de cele mai multe ori moartea. Deja mă împăcasem cu ea. Ce aveam să fac cu sufletul? Unde să-l pun?”

Credința în ceva – în tatăl lui că avea să-l revadă, în viitorul cald alături de copiii lui, în Marele Anonim în care n-a crezut până să bablorosească prima rugăciune – l-a ținut în viață. Că ne place sau nu, suntem o sumă de credințe.

Nu poți cugeta mereu de pe tușă. A ignora sau a ieși din “arenă”, înseamnă ratarea sensului. Sună utopic, dar marea luptă se dă în om: decizii, gânduri, sentimente, frământări imagine, poftă, curiozitate, orgoliu. Toate astea îl alcătuiesc și-l compun ca însușire: bun, sau rău, distrat sau serios – și lista e deschisă. Toate astea îți fac viața mai frumoasă sau mai hidoasă. Aici cântărește alegerea ta. N-ai dreptul să te plângi dacă alegi prost ci să-ți îndrepți greșeala.

Tot de la el am învățat că, în miile de zile pe care le trăim, viața are un rost. Și, după toate exemplele și mărturiile vii, încă ne întrebăm care-i sensul. Viața nu poate fi doar un rotocol de experiențe.

Și conchid așa: la ce-i folosește unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?

sufletul

Foto: Mark-Meir Paluksht

Despre autor

Renate Luica

| Facebook | De același autor

Cred că binele nu atârnă de cantitate, ci de intenție și suflet curat. Că printre toate lucrurile frumoase din lumea asta cum ar fi culorile, lumina, dragostea sau admirația, Cred că omul e o descoperire măreață. Și dacă există o arenă cu martori, provocarea mizei sunt chiar... eu! Cumva sunt plasată în joc. Timpul e critic. Aleg bine?! Intuiție sau încredere?

    Comentarii
  1. Frumos spus.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.