Mulțumesc. Mulțumesc că mi te-ai întâmplat, mulțumesc că te-am iubit și mulțumesc că am avut brațele tale care să-mi aducă aminte de acasă.
Ceea ce știu e că nu sunt a ta și că o alta iți va fi; ceea ce știu e că cerul e prea aproape pentru a măsura distanța până la el și a o compara cu distanța ce va trebui să o las să ni se întâmple. Ceea ce știu e că dorul mă va sfâșia și că tot golul ce-l voi simți îl voi vărsa în râuri de cuvinte mute, oarbe, ne-nțelese.
Îmi vei lipsi cu fiecare lună plină, cu fiecare floare de cireș sau trandafir, cu fiecare cer vișiniu și ploaie-n luna mai. O să-ngrop amintirea și îi voi vizita mormântul până voi uita drumul într-acolo. Mi-ai fost și furtună și soare, m-ai ridicat tot atât cât m-ai și doborât. Te-am urât tot atât cât te-am și iubit. N-am văzut cum mă pierdeam pe mine, cum mă puneam de bună voie în lanțurile tale și cum mă zideam ca o Ana în zidul tău. Nu mi-am dat seama când am început să te iubesc și încă nu-mi dau seama cum să încetez.
Mulțumesc că mi te-ai întâmplat. N-aș fi crescut și nici nu m-aș fi micșorat în ochii nimănui, nici măcar ai mei. N-aș fi cunoscut limitele disperării și nici orele târzii ale părerii de rău și-ale iertării.
Dragul meu, iartă-mi tăcerea ce va crește între noi.
