Miracle on 34th Street: dulce comedie-fantezie.
Spiritul Crăciunului?
“Crăciunul este o stare de spirit” (Oh, Christmas isn’t just a day, it’s a frame of mind… and that’s what’s been changing. That’s why I’m glad I’m here, maybe I can do something about it) susţinea Kris Kringle, un bonom bătrânel într-o vreme în care sensul real al acestei sărbători fusese îngropat sub maldărele de cadouri ale unui consumerism acerb.
Una dintre cele mai emoţionante comedii-fantezie, realizate în “era de aur” a Hollywood-ului, rămâne pelicula Miracle on 34 th Street în regia lui George Seaton după un scenariu scris de Valentine Davies.
Este decembrie şi marile magazine din New-York dau startul la cumpărăturile de sezon. Magazinul Macy, de pe Strada 34, din Manhattan, are nevoie de un Moş Crăciun. Doris Walker (Maureen O’Hara) îl angajează pe Kris Kringle (Edmund Gwenn), un bătrânel simpatic, care producea senzaţie la parada anuală de Thanksgiving şi devenise mascota new-yorkezilor. Angajatul sezonier le vorbeşte copiilor în propria lor limbă şi susţine că el este chiar cine pretinde – Moş Crăciun. Totuşi, cea mai grea misiune a Moşului este să o facă să creadă în el pe mica Susan (Natalie Wood), fiica lui Doris. Copila a fost educată într-un spirit lipsit de idealism, Doris fiind o mamă divorţată, nevoită să o crească singură pe Susan. În această peliculă, Natalie Wood – aflată la vârsta “marilor întrebări” – este adorabilă în rolul de Wunderkind pragmatic. Ca să poată face faţă realităţii, Doris a crescut-o pe Susan la o distanţă apreciabilă de tot ceea ce înseamnă “miracolul copilăriei” (credinţa în magic, iluziile şi fantezia debordantă). Prin acest personaj, realizatorul arată cum poate fi respins, de la vârste fragede, sensul profund al magicului.
Toată lumea pare încântată de acest Santa Claus, cu excepţia lui Granville Sawyer (Porter Hall), psihologul magazinului. Dacă toţi zâmbeau cu detaşare în faţa acelor “fantezii”, proprietarul de la Macy solicită internarea lui Kringle într-un ospiciu de boli mintale. Fred Gailey (John Payne), tânărul avocat logodit cu Doris, apelează la toate mijloacele pentru a demonstra, în faţa justiţiei, că “Moş Crăciun există”.
Ca mai toate filmele americane realizate în acea epocă, şi Miracle on 34th Street se termină în acel “bastion de libertate” – sala de judecată -, în care Kringle este salvat de Fred Gailey avocatul binefăcător. Scena iconică implică livrarea a mii de scrisori pentru Moş Crăciun în acel spaţiu, totul într-o desăvârşită eleganţă.
Pe lângă darul bunăvoinţei, filmul deschide şi alte piste, oferind o perspectivă despre tulburătoarele probleme din acel climat social. Deşi vrea să “recupereze” spiritul unei sărbători, pelicula aduce în prim-plan cinismul modernităţii, prezentând o mamă ce trebuie să înfrunte singură solicitărilor de la serviciu şi cele ale educării unei fetiţe. În sensul acesta, dorinţa lui Doris de-a avea o casă într-o suburbie, alături de fiica ei şi de Fred este grăitoare. Kris Kringle este, de fapt, cel care restabileşte echilibrul familial. Apariţia sa în viaţa fetiţei are menirea de-a mai topi amărăciunea şi de a picura puţin ”magic” într-un New-York plin de artificii şi concurenţă acerbă. Actorul de origine britanică, Edmund Gwenn, conferă măreţie personajului Kris Kringle. Deşi le recomandă clienţilor să meargă şi la alte magazine să achiziţioneze marfurile care nu se găseau la Macy, el se dovedeşte un triumf în materie de “relaţii publice”. Lupta pentru supremaţia comercială dintre magazinele Macy şi Gimbel, goana disperată după cadouri aruncă într-un ungher întunecat luminozitatea primară a Crăciunului, lăsând loc artificialităţii şi meschinăriei. Kris Kringle readuce mesajul unei sărbători creştine într-o lume devorată de cinism şi de individualism. Regizorul surprinde nevoia de speranţă în bine şi forţa generozităţii, de aceea a creat acest personaj complex, aparent excentric și oarecum naiv (din aceeaşi familie spirituală cu “Harvey“), dar atât de necesar.
Realizat în 1947, filmul Miracle on 34th Street a avut un succes răsunator, fiind adaptat pentru Broadway (1963) şi pentru televiziune (1955 şi 1959). În 1994, a fost creat şi un remake.
Ignorând palida încercare a seriei TV din 1973 şi remake-ul din anii ’90, originalul a supraviețuit în evoluția filmului, în pofida unor critici şi încă mai rămâne unul dintre cele mai bune exemple de film “cu mesaj” pentru Crăciun (If things don’t turn out just the way you want the first time, you still have to believe).
Regizor: George Seaton. Distribuţia: Maureen O’Hara (Doris Walker), John Payne (Fred Gailey), Edmund Gwenn (Kris Kringle), Gene Lockhart (judecătorul Henry X. Harper), Natalie Wood (Susan Walker).
Film a fost distins cu trei Premii Oscar (Actor în rol secundar – Edmund Gwenn, Poveste originală – Valentine Davies şi Scenariu – George Seaton) şi nominalizat la o statuetă pentru Cea mai Bună Producţie.
De asemenea, filmul a câştigat două Globuri de Aur (Actor în rol secundar – Edmund Gwenn şi Scenariu – George Seaton).