Maria Tănase și Constantin Brâncuși: o iubire ca o pasăre măiastră

S-au iubit cu ardoare, s-au iubit cu patos, s-au iubit românește.

Totul a început în 1938, la Paris, unde Dimitrie Gusti organizase o expoziție de artă populară. În Paris s-au văzut pentru întâia oară. Și s-au îndrăgostit, nebunește, încă din prima clipă. Ea abia începuse să bată la porțile afirmării, el era un sculptor de renume internațional, aflat în plină maturitate artistică. Maria Tănase avea, pe atunci, 25 de ani. Iar Constantin Brâncuși 62.

Două zile și tot atâtea nopți

Maria Tănase venise în Paris pentru a ajuta la promovarea expoziției, urmând a susține un recital într-un restaurant parizian unde Dimitrie Gusti pusese la punct detaliile. “Gusti auzise de neica Costică (astfel îi spuneau lui Constantin Brâncuși prietenii) și ne-am dus să-i facem o vizită”, avea să-și amintească, peste ani, Maria Tănase. Admiratoare înfocată a lui Brâncuși, ea a acceptat, firește, cu mare bucurie. După un timp, văzând atracția dintre cei doi, Gusti a plecat, însă nici nu îi trecea prin cap ce avea să urmeze: Maria nu a mai părăsit atelierul lui Brâncuși vreme de două zile și două nopți. Și a uitat cu totul de recitalul pe care trebuia să îl susțină.

Dimitrie Gusti s-a făcut foc și pară: i-a luat bilet de întoarcere în țară și i-a dat pașaportul, lăsând-o să se descurce singură. Mariei, însă, nici că i-a păsat. Era îndrăgostită până peste cap de bărbatul pe care îl admira. Și, se spune, singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat întreaga sa viață.

“Aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră!”

El îi declara dragostea așa cum doar Constantin Brâncuși ar fi putut să o facă:

“Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înțelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Auzi? Mă-nțelegi?”

Iar ea îi răspundea prin cântecul său, în care, potrivit celor ce au cunoscut-o, a început să se reflecte mai mult din esența românismul pe care și Brâncuși o îngloba în sculpturile sale.

De aici au pornit și primele lor neînțelegeri: foarte posesiv, Brâncuși, cel pentru care vocea umană era cea mai înaltă și mai curată minune a expresiei muzicale, își doare ca Maria să lase în urmă bocetul și tânguitul melodiilor populare și să ajungă la esența acestuia, la bocetul antic și cânt, pentru ca vocea să îi răsune în recitaluri la operă și nu prin restaurantele pline de cheflii.

“Eu cu noul meu vin din ceva foarte vechi. Am eliminat din sculptura mea tot ce nu este esențial. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însușirea în sine, zborul, elanul ei. Cocoșul meu nu e cocoș. Pasărea mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Vreau să înalț totul dincolo de pământ. Cocoșul sunt eu.”, spunea Brâncuși.

Marea și neșlefuita pasăre măiastră

În primăvara anul 1939 au fost împreuna la faimoasa Expoziție Internațională din New York. Aici, Maria Tănase avea să cunoască un succes fulminant, mai ales după ce i-a cântat lui Franklin Roosevelt, președintele SUA, piesa “Ține, Leano, Roosevelt!”. Un prilej de teribile ironii pentru presa din țară care a titrat că Maria îi cântase președintelui american melodia “Ține, Leano, curu zvelt!”. Și un prilej de amărăciune pentru Brâncuși: cunoscând succesul cu bocetele de crâșmă, Maria avea să renunțe definitiv la căutarea esenței bocetului antic.

1939 – Suzana Doicescu (soția arhitectului Octav Doicescu), Constantin Brâncuși și Maria Tănase

În același an, Maria îl va părăsi pe Brâncuși: nu mai putea să îi suporte ironiile, nu mai putea să audă mereu că nu-i place cântecul ei și că acesta îl obosește, nu mai putea să i se spună mereu “bocitoare” și “plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori”.

“Nu-i o cântăreață, bă, ci o bocitoare! Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospețe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din București”, se confesa Brâncuși cunoscuților. Ea, însă, marea și neșlefuita lui pasăre măiastră, a continuat să-l iubească. Pentru tot restul vieții.

Nepieritoarele contururi ale cântecului

“Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaș, se ia de piept cu viața. Femeia lui trebuie să aștepte, ca Penelopa, întoarcerea lui Ulysse”, spunea Brâncuși unor cunoscuți, în anul în care Maria l-a părăsit. Probabil și din această cauză a și considerat că iubirea lor “a venit la momentul oportun și a durat exact cât trebuia, până când ne-am plictisit definitiv unul de celălalt”.

Cinci ani mai târziu, Maria Tănase a încercat să renunțe la a mai cânta prin marile localuri bucureștene și să cânte operetă. Prestația ei a fost însă sub așteptări și, când a realizat că Brâncuși avea dreptate a suferit cumplit. Nu a apucat să îi mai spună însă acest lucru: în 1957, Brâncuși s-a stins din viață, iar ea “l-a plâns cu lacrimi fierbinți și în bocete adevărate”.

După ce l-a jelit câteva luni în șir, s-a dus la arhitectul Octav Doicescu și l-a implorat să-i facă planurile pentru o școală de muzică folclorică la Târgu-Jiu. Dorea să se așeze acolo, pentru a-și petrece ultimii ani ai vieții între sculpturile lui, crescând noi generații de cântărețe. Își dorea să aducă la școala ei, eleve de pe plaiurile natale, dar și din toate colțurile pământului, pentru a le învăța muzicalitatea folclorului românesc. Nu a apucat însă, nici ea, să-și îndeplinească “măiastrul vis”: în primăvara lui 1963, într-un turneu la Hunedoara, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Avea să se stingă din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10. O pasăre măiastră încremenind în liniște, lăsând să zboare, în urma sa, nepieritoarele contururi ale cântecului.

(surse: 1, 2, 3)