Există stări și momente în care depresia prinde ocazia și, găsindu-te cu garda jos, te ia cu japca și te aruncă drept în hăul ei, căscat fix în mijlocul minții tale.
Da, este tabu ce zic eu aici, nu vorbim despre depresie, nici în familie, nici în societate, o tăinuim noi între noi, ca într-un complot teribil în care fiecare încearcă să-și scape pielea.
Ne scoatem însă mai ceva ca la mezat și ne ucidem puțin câte puțin de fiecare dată când alegem să ne ducem în tăcere durerea vidului din sufletele noastre. Ca atunci când te simți singur și vrei să plângi și poate că încerci să faci o glumă, dar soțul nu se prinde și te bruftuiește, iar tu te simți și mai prost, te gândești că din nou ai dat cu bâta-n baltă și tot ce mai există e doar rana deschisă din pieptul tău.
Sau atunci când vrei să te bucuri de simplul fapt de a fi viu, în viață și sănătos, dar ceva te reține… mda, e ca o jenă, cum ar spune cârcotașii, dar e o jenă care te-mpiedică să simți că exiști sau că există la tine și altceva decât tristețe, infinită și adâncă tristețe.
Noi cam suntem o jenă a societății, nu-i așa? Le suntem incomozi celorlalți și atât de inconfortabili lor că nu prea mai e loc să ne împiedicăm și noi de noi înșine, cum de fapt se întâmplă treaba în depresia asta.
Cum, deci, mă-ntreb, să nu te simți și mai prost când tu cu indispoziția ta – vai! – îl indispui pe cel din fața ta? Când gândurile tale de suicid îl fac pe el să se simtă nașpa?
Nu există acoperământ pe lumea asta care să cuprindă și să ascundă toată rușinea pe care o simți atunci, față de toți, de toate și de viață deopotrivă, tot așa cum nu există disperare mai mare decât a nu ști ce să te mai faci, cum s-o mai scoți la capăt când tu însuți îți devii inconfotabil ție.
Și să știți că sunt destui cei cărora nu le mai rămân, de-aici încolo, prea multe de făcut…
