Mâna ta

“Doar de-aș putea de mână să mi te țin mereu!”

Simt dulce mâna-ți dragă în mâinile-mi febrile!
Lin, degetele tale le-ating, de catifea,.
Năvalnice extaze mă copleșesc, subtile,
Şi fire nevăzute mă-nlănțuie de ea.

Când simt că tremur, mâna-ți nădejdea îmi trezește,
Și soarta grea mai lesne o pot întâmpina;
Oricât de-adâncă-i rana ce-n sânul meu dospește,
Durerea să-mi aline, mi-ajunge mâna ta.

Când sufăr, câteodată, de mângâiere plină,
O simt cum se așează pe fruntea-mi, ca un scut.
Și fruntea-mi ce spre mâna-și, pioasă, se înclină,
Roșește, ca în ziua întâiului sărut.

Atunci, trecuta vană splendoare parcă-nvie;
Aș vrea să-mpart cu tine și drumul cel mai greu,
Spre orice țel, prin noaptea cu bezna ei pustie,
Doar de-aș putea de mână să mi te țin mereu!

Elena Văcărescu (21 septembrie 1864 – 17 februarie 1947)
Mâna ta

Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi. Mulțumim!