Les tableaux vivants sau un discurs despre timp

La fonction première de l’artiste n’est pas de créer le beau, l’esthétique, l’élégant, mais d’être même modestement, le témoin de son temps, d’exprimer une part de la pensée collective, de parler au nom de ceux dont on partage la culture. (Serge Diakonoff)

Despre timpul estetismului și al vanității…

Secolul al XIX-lea consacră o formă aparte de spectacol: le tableau vivant sau the living picture, deseori the living statue.

Uneori sursă de inspirație pentru pictori, obișnuit în cadrul festivităților de încoronare, la ceremoniile de primire a regilor în orașe, devenind apoi și punct culminant al petrecerilor nobililor, le tableau vivant este un tablou înghețat format de un grup de artiști costumați și machiați, așezați în poziții fixe, într-un decor sugestiv, potrivit pentru o lectură simbolică.

Spectacole ale ochiului și auzului deopotrivă dar lipsite de cuvinte, acestea mizau pe deghizare, pe jocul actorilor cu așteptările societății și pe efectele speciale, de la flăcări colorate la tunete și salve de artilerie, în încercarea de a trezi anumite emoții în inimile privitorilor.

James H. Head scria în 1860, în cartea sa Home Pastimes or Tableaux Vivants, că în spatele tabloului stă întotdeauna o intenționalitate poetică, dorința de a sărbători frumusețea în orice formă și în orice casă. Dar întrucât acesta era spiritul epocii, vorbim despre o frumusețe artificială, prețioasă prin sursa de inspirație (tablouri apreciate erau, de exemplu, Venus ieșind din spuma mării, Napoleon și Vechea Gardă la Waterloo, Spiritul cavaleresc), minuțios pusă în scenă, menită să impresioneze audiența și să hrănească vanitatea participantului, pentru că vorbim deseori despre artiști de ocazie nobili. Cu toate că interpretarea unui personaj simbolic, cum ar fi Napoleon, avea rolul său în modelarea imaginii publice a celui care alegea să-l portretizeze, spre finalul carierei sale clasice tabloul a devenit mai cu seamă o modalitate artistică de înfățișare a nudului în public, de explorare a interzisului… și element de construcție literară, ocazie pentru amendarea artificialității și a superficialității participanților, ca în romanul Jane Eyre al Charlottei Brontë.

…și despre ieșirea din Timp

Păstrând o parte din metodele clasice de compoziție, astăzi tabloul a fost adoptat ca tehnică de construcție a narațiunii în film și resemnificat în teatru. În spectacolul modern cadrul static servește pentru accentuarea dramatismului scenei, pentru decuparea sau izolarea momentului în logica povestirii, oferindu-i privitorului un răgaz pentru a medita și pentru a înțelege. Rolul tabloului nu mai este deci preponderent estetic ci acela de a ne oferi un alt unghi, un alt punct de vedere și o ramă prin care să privim spre lumea și oamenii de astăzi și de ieri. Timpul și spațiul înghețat deschid o fereastră spre timpul magic, invitând spectatorul la o ceremonie de trecere.

Cum arată un oraș în care timpul s-a oprit sub valuri de lavă și nori de cenușă? Gestul banal, repetat de nenumărate ori de omul obișnuit, care a rămas fixat în rocă… Ce înseamnă veșnicia când ți-o petreci într-o buclă temporală în care nu se întâmplă nimic? Dar dacă veșnicia ar fi repetarea la nesfârșit a unui moment efemer dar încărcat de semnificație? Ce înseamnă să ieși din Timp? O invitație de a găsi răspunsuri la aceste întrebări este spectacolul Teatrului Masca, Statuile.

(surse foto: 50 Watts, Teatrul Masca)