Karamazovii – hotarul nestatornic al patimii

“Dostoievski ne este absolut indispensabil. (…)Acest Shakespeare al romancierilor își înzestrează personajele cu o intensitate a trăirii pe care doar operele Marelui Will au atins-o și, în plus, le face să poarte povara rușinii, un lucru pe care Shakespeare nu a fost capabil să-l realizeze.” (Harold Bloom)

Infernul şi Paradisul revelate de Dostoievski aparţineau de mult experienţei umane (Dante, Calderon, Shakespeare, Racine). Dostoievski scormonește zonele obscure ale existenței și descoperă o lume ireală, tulburătoare pe care o așază în pagini de carte. Până la el, oamenii care pătrundeau în aceste zone întunecate nu aveau conştiinţa că participau la o valoare, că acțiunea lor are o semnificaţie profund umană. Dostoievski restaurează preceptele acestei experienţe demetrice.

Regizoarea Nona Ciobanu este atrasă de faptul că Dostoievski are curajul să rezolve problema plecând de la datele ei primordiale: omul singur, faţă în faţă cu destinul, cu neantul și propune spectatorului, de astăzi, o atentă lectură scenică în recenta montare de la Teatrul Mic. Așadar, Karamazovii de Horia Lovinescu și Dan Micu, în regia Nonei Ciobanu, construită ca un decupaj cinematografic, aduce în prim-plan lumea în care suferința este necesară, este asumată și devine mântuitoare.

Spectacolul este o incursiune în universul paradoxal al Karamazovilor, un spațiu polivalent, în care personajele se-ntâlnesc atât cu Dumnezeu, cât și cu diavolul. Destinul eroilor este pătat de sânge, iar patimile le rod fiecare părticică omenească, precum demonii (lăuntrici) istovesc ființele – nelăsând omul să devină Om. Roși de îndoieli, precum buștenii de carii, cei cinci Karamazovi sunt în căutarea Adevărului, cu toate că sufletul unora dintre ei e prea pângărit pentru a fi în stare să-l capete. Toți cinci: trei fii legitimi (Ivan, Dimitri și Alioșa), un paria (Smerdiakov) și tatăl (Feodor) – seducătorul măscărici – se pândesc unul pe altul. Moartea dă târcoale ca un erete din înălțimi. Suferința, înghesuită între pereții mobili ai unui spațiu de joc aflat într-o metamorfoză continuă, e izbăvitoare și aducătoare de Lumină.

Nona Ciobanu are “îndrăzneala” de-a fi modernă cu subtilitate. Sobrietatea construcției scenice este perfect adecvată tonului și atmosferei labirintice din opera dostoievskiană, iar regizorul oferă libertate și rigoare – în egală măsură – în transpunerea “filmică” destinată “scândurii”. Imagini de forță, datorate scenografiei (Peter Košir, Nona Ciobanu) și costumelor (Doina Levintza) ajută la crearea unei ambianțe specifice lumii desprinse din paginile alese (dramatizarea după romanul Frații Karamazov de F.M. Dostoievski, texte din Biblie, Arghezi    și Emil Brumaru).

Montarea se dovedește o puternică reverberare în actualitate a suitei de texte preferate de regizor. Aici, spectacolul de teatru este văzut ca un sistem de vase comunicante; găsim culoare tenebroase în care neliniștea e născută din nerecunoaşterea forţelor puse în joc. Conceptele de dreptate şi nedreptate, păcatul şi vina sunt strâns legate unele de altele. Polifonia sumbru carnavalescă, de sorginte slavă, cu unele accente orientale, îmbracă straie negre-roșu-albe și ne călăuzeşte printre abisurile fiinţei omeneşti.

În spațiul, destul de meschin, al sălii Atelier de la Teatrul Mic, în condițiile unei multitudini de tablouri, decorul – format din schelete de camere suprapuse, ziduri, întretăiate de un păienjeniș  de scări, decupate în prim-planuri de spoturile reflectoarelor  – a fost o soluție ingenioasă și eficientă. Efectul mișcării acestor grilaje este surprinzător, cu mult mai bogat în sensuri decât lasă (inițial) să se întrevadă. Rugină, carcase metalice, țevi, lemn – toate se îngemănează și devin acel loc (ce lesne poate fi o Rusie de secolul XIX sau un subtil univers high-tech – biblioteca lui Ivan) în care lumina filtrată poate revela iubirea sau devoala ascunzișuri aducătoare de moarte. Demersul regizoral cultivă imaginea scenică atent compusă, în care prim-planul și planul general sunt alternate sau dibaci suprapuse, iar proiecțiile video întregesc gândul regizoral. Trupa de actori își dă întreaga măsură, dovedind aptitudinea (mai rar întânită în zilele noastre) de a acționa ca grup unitar, lăsându-și spațiul necesar performanțelor individuale.

Feodor Karamazov capătă valențele oferite de formidabilul talent de ironist al actorului Marian Râlea, atribuindu-i credibilitate acestui personaj ingrat – măscăriciul care profanează tot.  Complexitatea gamei de trăiri ale personajului Ivan Karamazov – deopotrivă viscerale, cerebrale, paroxistice sau estompate – se regăsește în interpretarea fără cusur a lui Cristian Iacob (cu o voce bine timbrată).  Iscusitul actor dă dovadă de o mare forță de concentrare în redarea trufiei atent dozate și, astfel, rămâne un actor cu o mare vigoare scenică. Personajul plin de ură față de propriul tată, dar care îl admiră pe Ivan, Smerdiakov devine monstrul dedublat în ipostazierea  de-o rară virtuozitate mimică a lui Bogdan Talasman (maestru în falseturi și subînțelesuri).

La granița dintre abject și sublim se poziționează Dimitri/Mitea, devorat de patima pentru alcool și femei frumoase. Radu Zetu lasă la vedere complexa țesătură de mutații psihologice ale eroului   și dozează atent interpretarea, nuanțând fiecare transformare. Alexei/Alioșa este, aici, oglinda transfiguratoare a picăturii de Lumină, un adevărat Stalker. Rareş Florin Stoica  a demonstrat      o remarcabilă maturitate prin sobrietatea și subtilitatea jocului. Pe tot parcursul spectacolului, nuanțele de reflexivitate din interpretarea tânărului actor se împletesc armonios cu mișcarea; dansul (preluat din ceremonialul dervișilor) reflectă ascensiunea  spirituală în căutarea perfecțiunii. În vreme ce Alioșa îmbrăţişează scena cu afecţiune şi dragoste, Feodor Karamazov o părăsește (confirmând atenționarea rău-prevestitoare din costumul inițial: cravata roșie, modernă, strecurată pe sub straiele de veacul al XIX-lea).

Deși e o formă a răului, Katerina Ivanova  va fi învinsă chiar de lipsa iubirii adevărate. Gabriela Iacob (drapată excelent în negrul elegantelor rochii semnate de Doina Levintza) găsește resursele juste pentru dramatismul eroinei sale și redă, cu nuanțe discrete, apartenența la personaj. O încrâncenare clădită pe o imensă ardere dovedește Simona Mihăescu atunci când își construiește complexa compoziție: Agrefena/Grușenka; actrița devine o explozie de sensibilitate într-un elan de dăruire şi de suferinţă. Răul în formă pură îl reprezintă Liza. Tânăra (ingenuă şi senzuală) Alina Petrică devine ispita care apare ici-colo, ba sus, ba jos, ba încălțată cu pantofi negri de școlăriță, ba cocoțată pe tocuri înalte (fără îndoială, roșii/Louboutin) în aceeași transparent-inocent-provocatoare rochiță albă. Nervul şi agitaţia continuă, însoţite de melodii simple, au amplificat misterul acestei “apariții”.

Pioni ai jocului uman perpetuu re-compun universul pustiitor şi grotesc al acestui “carnaval etern” dintotdeauna ce dezvăluie existenţa omului epuizat de propria-i viaţă. Totul este posibil în acest spaţiu. Reprezentația a beneficiat de aportul unei distribuţii bine alese (întregită de actorii din rolurile episodice – Oana Albu, Ion Lupu, Avram Birău și Petre Moraru) şi a unei echipe tehnice riguroase.

Axa viziunii regizorale o reprezintă tumultul permanent redat prin interpretarea artistică plină de nuanțe și fior (Pregătirea muzicală: Nadia Trohin), dar și permanenta facere/re-facere a spațiului (implozia răului, decorul absoarbe răul și îl aruncă), pendularea între verticală și orizontală (Scenografia: Peter Košir, Nona Ciobanu), lumină-întuneric (Light-design: Iulian Bălțescu). Metaforele vizuale profunde sunt susținute de muzica gravă (Muzica originală: Vasile Șirli) și de decorul-personaj, conferind pregnanță și tragism montării.

Spectacolul Karamazovii șfichiuiește simțurile, sfidând impulsurile, căutând o receptare cerebrală. Pilda bobului de grău, din Prolog, devine apelul la smerenie, la renașterea spirituală, fiindcă: “Cel care își iubește propria viață mai mult decât orice, cel care își apără propria personalitate, acela le va pierde, iar cel care le va dărui, le va face să trăiască veșnic.”