Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Iubirea,  bibelou de porțelan, între Eros și Thanatos

Seda Bağcan, femeia care a împrumutat vocea îngerilor, cântă în noiembrie la București

Seda Bağcan, artista turcoaică despre a cărei voce se spune că a fost ruptă din rai, a inclus România în...

Continuare...


Powered by

Iubirea, bibelou de porțelan, între Eros și Thanatos

Mădălina Dumitrachede @
13 March 2017

Susține și tu Webcultura. Mulțumim!

Vezi aici cine sunt cei cărora le mulțumim până acum.

Do You Love Me? – #unhorrorromantic

Do you love me? “Este un tribut emoțional adus personajelor și songurilor preferate. Este joaca de a ne imagina că le-am putea vedea în carne și oase. Și, nu în ultimul rând, plăcerea ușor morbidă de a ne imagina cum ne-am putea lua rămas bun de la cei pe care îi iubim. Sau, pur și simplu, nevoia de a înțelege ce putem face cu iubirea care rămâne în urmă.” (Iris Spiridon)

Musicalul dark, prezentat la Sala Mică a Teatrului Național din București, propune o lectură modernă a unor texte clasice, având o perspectivă originală și îndrăzneață despre iubirea care rămâne în urmă. Legendara magie, ce se degajă din poveştile de iubire, grație tiparului, s-a transformat în canon.

Odată cu evoluţia tehnologiei, s-a primenit şi o parte din ceea ce părea imuabil în cultură. Astfel, cultura pop a permis accesul marelui public la opere literare sau muzicale atât prin forța imaginii din cinema, cât și prin intermediul unor interpreți muzicali faimoși. Așadar, musicalul Do You Love Me? (din proiectul 9G la TNB) își propune căutarea unor personaje celebre din marea cultură, dar și acceptarea acelui daimon interior.

Iris Spiridon vine cu propria versiune într-o montare în care Eros îşi dă mâna cu Thanatos. Tânăra artistă stilizează moartea şi estetizează violenţa, într-un climat rece, despre monstrul ascuns în fiecare dintre noi, despre cruzime și singuratate, pentru că în horror, adversarul omului nu este în general un alt om, ci el însuşi, monştrii fiind proiecţiile propriei sale conştiinţe, materializări    ale spaimelor şi neputinţei lui de a învinge moartea. Cântecele interpretate live ne introduc, cu glasul vibrant al unor amorezi ai timpurilor noastre, în climatul piesei.

Spectacolul, încadrat în scenografia realizată de Raluca Chelaru, recompune atmosfera (voit) stranie a unui cimitir abstract, mizând pe virtuţile decupajului de text şi pe calitățile actorilor din  distribuţiei. Doar prezența discretă, dar eficientă, a muzicianului Lucian Maxim asigură privitorul că totul este live. Altfel, cei trei pereți cerniți ai cutiei italiene ar stârni angoase, mai ales că în centru, printre aburi șerpuitori, se zăresc urne funebre (cu imagini ale unor personalități precum Virginia Woolf, Oscar Wilde, Anthony Perkins sau anonimi/ofițeri din Confederația americană) ale celor care vor stăpâni, timp de 80 de minute, scena.

În construcția dramatică, identificăm o legătură organică între planul cosmic și cel al tenebrelor prin intermediul muzicii, dar și prin cadrul scenografic. Proiecția video, din fundal, amintește existența acelui martor tăcut – MoonWalk (mișcarea satelitului natural al Pământului, dar și dansul lui Michael Jackson). Directorul de scenă aduce în faţa spectatorilor o serie de povești surprinzătoare, ce evidenţiază teme precum iubirea, violenţa, doliul, secretele de familie, pulsiunea sexuală, legată de morbiditate – toate reunite într-o succesiune de tablouri în clar-obscur.

Spectacolul păstrează fizionomia unor personaje memorabile – Heathcliff și Catherine, Louis și Lestat (Interview with the Vampire), Sally Carrol și Harry (The Ice Palace), Michael Jackson și Peter Pan, eroi din seria TV Twin Peakspe care le vom întâlni (într-o formă sau alta) în acel cimitir abstract. Poveștile de iubire sunt mixate și recondiționate într-o viziune postmodernă, cu accente gothpunk.

Autoarea analizează, cu realism și romantism de tip dark natura iubirii; primul erou  adus în prim-plan este Heathcliff, din romanul lui Emily Brontë. Traseul acelui “străin brunet şi înalt” spre răzbunarea pierderii sufletului-pereche este prilej de a releva compoziția stranie a iubirii (obsesie, egoism, dăruire, trădare, atașament, haos, ordine, rău, bine). Heathcliff este antieroul prin excelență, care sfidează societatea și ordinea prestabilită de aceasta. El este întruchiparea bărbatului pentru care femeile se urăsc pe ele însele fiindcă îl adoră.

Tânărul Andrei Radu portretizează, cu acuratețe, personajul cinic, pesimist și nonconformist – un adevărat rebel -, dar întotdeauna dispus la sacrificiu pentru a o şti fericită pe Catherine. Trădat de prea multe ori, pe tot parcursul vieţii sale, el menţine dragostea şi ura într-un echilibru instabil. Cea care luminează aceste “clipe negre” este însăși iubita pierdută – Catherine. O apariţie gracilă, delicată, cu un glas melodios, interpretând în forță songuri ale lui Annie Lenox, și cu accente clare/mimică preluate de la Shakespeare’s Sister/Stay, Ioana Marcoiu realizează o punte între acel dark din substanța romanului și noile repere ale muzicii.

Așa se face și racordul dintre aerul romantic, de tip byronian, al lui Heathcliff și pendulările printre urne, bancă-criptă ale delicatei eroine. Moartea lui Catherine sporeşte dragostea lui obsesivă şi îl determină să sape mormântul pentru a mai vedea chipul celei pe care a iubit-o: “Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! (…)Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul  ţi-e în mormânt?” Înfricoșătoarea imagine a lumii dezvrăjite din locul în care gândirea magică  nu mai există se lasă descoperită.

În această manieră, se vor succeda și celelalte povești reunite în acest scenariu, iar tensiunile psihologice şi erotice sunt întreţinute de manevrele fine ale comentariului muzical live, dar și al efectelor de lumină, printre metafore vizuale (inimioare roșii din pluș, baloane negre, măști   de zombi, flori mortuare) încercând să păstreze secretul (aprope vampiric) în spatele uşilor închise. Sunt niște povești de dragoste întunecate, niște “clipe de viață”, sudate prin tema fricii  de separare care se produce prin moarte. Este un tribut emoțional adus personajelor și songurilor preferate (Sting, Jay Jay Johanson și Annie Lenox).

Do You Love Me?

Scenariul dramatic: Iris Spiridon
Muzică live: Lucian Maxim
Sound design: Daniel Octavian Nae
Regia: Iris Spiridon
Scenografia: Raluca Chelaru
Antrenor muzical: Ghighi Eftimie
Light design: Cristian Ciopată
Video: Radu Spiridon

Distribuția

Ioana Marcoiu: Catherine Linton, Sally Carrol, Spiritul Fetiței moarte
Răzvan Krem Alexe: Lee, Louis, Tăticul
Ghighi Eftimie: Omul cu Mâna roșie, Preotul
Andrei Radu: Heatcliff, Lestat
Vlad Bîrzanu: Henry, Peter Pan

Durata: 1h20 min.

Premiera: 8 martie 2017

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 15 ani!

În acest labirint lugubru, personajele își  exhibă sexualitatea, încearcând să dezlege misterul dispariției/morții și al iubirii  (întru de-mistificare, de-mascare). Interpretarea a scos în fața privitorilor un colectiv bine închegat și unitar. Irina Marconiu este “locomotiva” spectacolului, etalând multă inteligenţă scenică.   Silueta suplă, agilă o impun în fața spectatorilor în toate ipostazele: Catherine Linton, Sally Carrol, Spiritul Fetiței moarte. Andrei Radu le conferă semnificație atât lui  Heatcliff, cât și lui Lestat, mereu corect în executarea partiturilor diametral-opuse, propuse de regizor.

Ghighi Eftimie glisează cu farmec între horror și placid, conturând portrete pentru Omul cu Mâna roșie și Preotul (ortodox), mijlocitor de întâlniri cu spirite ale celor “plecați de la cele lumești”. Răzvan Krem Alexe reliefează, cu mult farmec, parcursul psihologic al unor personaje (Lee, Louis, Tăticul) erodate de timp şi de soarta nefavorabilă. Vlad Bîrzanu glăsuiește cu aplomb,  prin prisma afectivității retroactive (Henry, Peter Pan) și realizează portrete conturate clar prin plasticitatea mișcării și-a atitudinii.

Într-un fel de “Mă iubește – nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește !” à la Treplev din Pescărușul, Iris Spiridon încearcă să explice privitorilor că: “Trebuie căutate forme noi !” Spectrul celebrului prinţ al tenebrelor bântuie acest spectacol scăldat într-o atmosferă stranie, dar, asumat-perversă (#unhorrorromantic), iar temele adunate și conjugate în acest mash-up devin un real sprijin pentru spectatorii care-și doresc să se înțeleagă mai întâi pe ei înșiși,    pentru a-i putea înțelege – apoi – pe ceilalți.

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC "I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei "săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii" ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Arte scenice

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.