Isprăvile unei haimanale de aur

Omul care a văzut moartea.

Textul dramatic în trei acte, Omul care a văzut moartea, a repurtat, de-a lungul vremii, un  mare şi prelungit succes, atât pe scenele bucureştene, cât şi pe cele din străinătate (Albania, Ungaria, Polonia). Ivită dintr-un sâmbure de adevăr, piesa este un amestec de farsă burlescă, de şarjă, dar şi de gravitate şi umanism. Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui  Vagabond/om inteligent și sagace, personajul central al acestei comedii.

Eroul care dă titlul este deopotrivă “omul care aduce ploaia”/nou-venitul, dar și “omul care sfințește locul” (cel care a cunoscut lipsurile, a traversat situații-limită, cel care găsește mereu forța necesară pentru a o lua de la capăt). Omul care a văzut moartea, montată la TNB, este “o savuroasă prăjitură cu foi”/“foietaj”, cu personaje ce păstrează linia trasată de autorul dramatic, dar în care regizorul face o reverență în fața înaintașilor scenei românești. Textul a fost montat pe numeroase scene (Naționalul bucureștean, în 1964 și 1997),Teatrul Giulești (1970), Teatrul Evreiesc de Stat, la Brașov și la Teatrul de televiziune; în aceste spectacole, au strălucit actori precum Toni Bulandra, Ștefan Bănică, Florin Zamfirescu, Dan Puric și mulți alții.

De această dată, directorul de scenă ne livrează un spectacol despre conflictul dintre generații, care se stinge fără violență, despre manipulare (în care este greu să distingi sforarul de cel înșelat) și despre o anumită nostalgie a liniștii și armoniei de altădată. Dan Tudor a ales cele mai potrivite ingrediente pentru conturarea eroilor: neînțelegeri, confuzii, quiproquouri, neșansă, mașinațiuni, tribulații sentimentale, lovituri de teatru. Aici, intervine sarcina spectatorului de-a descifra rosturile. Să citim un mesaj subliminal; Dan Tudor știe, cu siguranță, să pună în discuție problematica manipulării.

Comedia, montată pe scena Sălii Pictura de la TNB, dospește situații cu haz, dar și mult umanism, pe care le retopește și le servește publicului garnisite cu “obsesii”: adaptărea individului (la societate), manipularea, victoria outsider-ului sau, mai neaoș româneşte “buturuga mică răstoarnă carul mare”, twist-ul/lovitura de final, cât și redescoperirea valorilor autentice, cultivând speranța. Spectacolul (re)aduce în prim-plan o familie burgheză, aflată sub semnul autohtonului “râsu’-plânsu’”, traiul tihnit din viața patriarhală, în care timpul se scurge cu lentoare, în acord doar cu bătăile pendulei de perete/“ceasul cu cuc” și e animată de foșnetul ramurilor unui salcâm.

Realizată cu virtuozitate, reprezentația devine  o narațiune scenică deconcertantă, care ne poartă prin pasajele vieții dintr-o urbe aflată în plină campanie electorală locală. Spectatorul (de azi) nu mai accede cu naivitate în viața plictisitoare din provincie, versiunea este o propunere actualizată: toată panoplia de comportamente sau de situații este afișată succint, pe scena rotativă, care îi permite să pătrundă în intimitatea evenimentelor chiar din primul tablou, iar șarja comică, prezentă în text, e potenţată simpatetic prin acest decor funcțional (Scenografia: Corina Grămășteanu). Personajele parcurg astfel, în cadenţele săltăreţe ale actorilor, culoarele deja bătătorite ale tipologiilor, dar cu precise individualizări.

Actorii apar la rampă aşa cum i-a imaginat prolificul dramaturg (peste 40 de piese), iar personajele de pe scenă interpretează – la un prim nivel al lecturii – cu farmec și naturalețe, fără să alunece în vulgaritate, conturând portrete credibile prin exploatarea comicului de limbaj și    de situație, printre acordurile subtile ale muzicii semnate de Gabriel Basarabescu.

Regizorul imprimă fluiditate povestirii sale și orchestrează acțiunile astfel încât, mecanica exterioară a evenimentelor să corespundă unei mecanici interne, intime a fiecăruia dintre eroi, dar și un al doilea nivel al lecturii scenice – în care autoironia și șarja parodică să-și dea mâna fără, însă, a leza. Spectacolul oferă imagini ce seamănă cu vechile ilustrate din secolul trecut, iar unele tușe ale interpreților aureolează (indirect) resursele teatrului. Dominantele cromatice – auriul şi dozele de brun-roșcat -, cât și eclerajul amplifică imaginea de “lumea ca teatru”. Decorurile și costumele amintesc, în egală măsură, de casele podgorenilor înstăriți din veacul trecut, dar și de acele labirintice coridoare din culisele teatrului, în care colcăie omenescul, fie și în “costum de epocă”.

Burghezul înstărit din provincie trebuie să facă față avalanșei de evenimente din viața sa. Îl regăsim, astfel, pe talentatul Costel Constantin în postura unui pater familias dominator, cu grimase à la de Funès, girând o interpretare inteligentă (dozată din belșug cu autoironie). Interacțiunile sale cu haimanaua simpatică şi plină de haz, de tip hollywoodian – Vagabondul – stârnesc hohotele de râs ale publicului și pigmentează tabloul general. În interpretarea lui Lari Giorgescu, umilul Vagabond, nu numai un ins batjocorit de ceilalţi, un “perdant sublim”, ci şi   un “bonom tandru”, care ştie cum să nu se lase înfrânt de aroganţa celorlalţi.

Maestru al tuturor mecanismelor de manipulare, el stăpânește rolul imaginii alesului și îi reglează, cu abilitate, vizibilitatea și faima crescândă. Întrupat de tânărul actor bucureștean domină mereu adversarul, iar replicile sale trădează ironia fină a eroului. Fie acoperit cu straie de pomană și de plete dezordonate, fie în haine fine (influență british) tânărul intrat intempestiv în viața familiei Filimon emană mister și farmec, revoltă și insolență, fantezie și stil, încăpățânare și flexibilitate, grație expresivității nuanţate şi controlate a interpretării lui Lari Giorgescu. Comicul său este irezistibil şi foarte colorat; agitat şi mucalit se ascunde în dosul “măştilor”.Viteza cu care schimbă identități, costume, biografii și replici recomandă talentul junelui actor.

Partenerele de scenă îi susțin demersurile și etalează mici bijuterii interpretative. Prezenţele feminine amintesc   de anii de glorie ai comediei hollywoodiene, în care femeile erau elegante, dar și şturlubatice precum e Alice Filimon. Florentina Țilea devine o făptură atipică, în această montare, unde îmbină – cu grație și umor – puritatea, iubirea filială sinceră, dar și febrilitatea unei Lolite de provincie de-a fi sexy cu orice preţ. Afișând duiosul aer matern, Adela Mărculescu este mereu copleşită, dar  prin abordarea mai directă, ridică tensiunea spre punctul final. Deşi are o apariţie fulgurantă,Tatiana Oprea (Fata în casă) aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o indiscutabilă expresivitate scenică.

În “tabăra” adversă – a celor care nu înţeleg apariția și interesul pentru noul venit – se situează farmacistul Leon și, parțial, fiul acestuia, George/Georges. Marius Bodochi aduce pe scena bucureșteană aerul elegantului al aristocraticului Christoph Waltz, care dezvăluie, cu mult șarm, cinismul înavuțitului snob care îşi afişează cu ostentaţie dispreţul faţă de partenerii de dialog,  trădând substanţa reală a naturii sale. La rândul său, George – odrasla aparent calmă și docilă – sparge şi el suprafaţa lăcuită a politeţii afişate iniţial şi ripostează în funcție de reacțiile celor din jur. Răzvan Oprea intră în sarabandă și etalează disponibilităţi artistice pentru caricatura în filigran. În aceeași manieră procedează și soția lui Filimon, Raluca, lăsându-se pradă influențelor din jur. Asistăm la un “balet mecanic” în care alianțele se desfac şi se refac   cu repeziciune.

Când comedia se ia în serios, lucrurile pot fi mai uşor de corijat, iar rolul artistului, de a (re)-umaniza un univers din ce în ce mai debusolat, este mult mai evident. Lectura regizorală propusă de Dan Tudor dovedeşte o credinţă desăvârşită în textul lui Victor Eftimiu, dar şi o încredere inflexibilă în forțele actoricești de la TNB, pe care le-a exploatat cu finețe.