Azi, iată, ne-au călcat pe suflete barbar
Cu grei și noroioși bocanci de turnători,
Nu ne-au lăsat uitați în zarcă iar,
Dar ne-au chemat ca să murim de mii de ori…
Și ne-am luat pe umeri iar povara
De-a fi tot schingiuiți și tot bandiți,
Nemaiputând scăpa de fiară țara,
Ne-am veștejit, scrâșnind amar din dinți…
Dar luntrea ce ne aștepta pe malul veșniciei
Ni se făcuse-n gând nectar de doruri grele,
În chipul mamelor și-n glasul lin al bucuriei
Ne odihneam, în inimi cu miros de sânziene.
Dar priciul ne curma odihna fără vreun răgaz
Și ne lăsa pe trup iscălituri ca de gardian,
Ne ofilea-n simțire și-n al sufletului glas,
Chemând urmașii la uitare și alean…
Cu chipurile dalbe brăzdate de durere
Ne prindeam mâinile-ntr-un șir de sărbătoare
Al cărei crez împrăștia miros de mere
Și-nsuflețea a temniței paloare.
Iubeam și despicam iubirea-n vers,
Ne bucuram de dezmierdarea lui Hristos,
C-a pus in inimile noastre-un tainic miez;
Cel al iertării, al așteptării cu folos.
Un trosnet care se-mpletea cu strigăte haine
Ne era prânzul ce în aburii de ură clocotea,
Noi ispășeam pedepsele de ieri, dar și de mâine
Căci comunismul să iubim nu ne lăsa…
Ne-au pus și-n lanțuri, și-n băltoace
De sânge al martirilor amar și greu,
Credeau că de credință ne vor stoarce,
Dar n-au știut că noi îi vom iubi și-așa… mereu!
