Mai cade-o toamnă plumburie, dragul meu,
Cocorii flutură aripi în depărtări,
Iar fluturii în laț se zbat, le este greu
Să mai răzbată ceața dincolo de nori.
Și, aș vrea alene, să pot a mă-nfrupta
Din mărul auriu, râvnit și ne-nceput,
Ce s-a pierdut în capătul de infinit cândva,
Iar infinitul doarme-n raiul de demult.
Am tot umblat în lung, și-n lat, și m-am târât,
Zburat-am când măru-mbătrânit tot înflorea,
Dar nu știu cum s-a întâmplat de am căzut,
Și-aș vrea să știu, de ce de sus îmi tot zâmbea,
Când mi-a trimis petale albe-n așternut,
Iar când am vrut să mă ridic, să pot urca
În mine, toate au scrâșnit și au durut,
Și vara mi-a frânt zborul când se cobora
Cu ochi închiși sub patrafir de asfințit,
Când dragostea în mine tainic înflorea,
Îngenunchindu-mă, când miroseam a mirt,
Și întomnarea-n mine groaznic se zbătea.
(Din volumul: Suflet cuprins de flăcări)
