Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Infinitele nuanțe ale umbrelor

Lacrimi de mamă

Ibn Arabi era convins că cea mai mare forță din univers este aerul. El face ca totul să poată să...

Continuare...


Powered by

Infinitele nuanțe ale umbrelor

Mădălina Dumitrachede @
9 June 2017

Umbre – un spectacol despre speranță.

“Sunt interesată de natura umană și de ceea ce motivează oamenii să acționeze, uneori în moduri ciudate în anumite situații. În scrierile mele, am încercat să explorez acele laturi întunecate ale individului, să cercetez amănunțit temerile, obsesiile, dorințele, mereu într-un context recognoscibil, cu care spectatorul să se poată identifica, dar lăsând spațiu pentru imaginație și poetic (…). Mi-am dorit să scriu (Umbre) despre absență și, până la urmă, am ajuns să scriu o poveste de dragoste.” (Marilia Samper)

În premieră pe țară, un text contemporan al unei tinere scriitoare spaniole, într-o montare ce reunește trei generații de actori, sub îndrumarea unuia dintre cei mai talentați regizori tineri ai momentului, Umbre este un spectacol cu o distribuție pe care și-ar dori-o orice regizor. Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc (împreună, din nou, pe scena TNB, după cinci ani de la premiera Conul Leonida faţă cu reacţiunea), Ana Ciontea și Gheorghe Visu (ambii premiaţi la Gala Uniter 2017), Mircea Rusu, Gavril Pătru, tinerii Alexandra Sălceanu și Emilian Mârnea sunt coordonați – cu măiestrie – de Vlad Cristache.

În elegantul caiet-program (Redactor: Anita Neagu, Foto: Florin Ghioca), realizatorul montării declară: “Umbre e un spectacol despre speranță. Într-o lume tenebroasă în care te simți în permanență în proximitatea răului, un rău inform care învăluie și domină societatea, credința că poți depăși toate încercările pe care ți le aruncă viața în cale și că poți fi fericit e o naivă utopie. Spectacolul meu e un elogiu adus acestei utopii.”

Desprinsă, parcă, din familia (spirituală a) lui Pedro Almodóvar, autoarea și-a cantonat personajele, ca într-o tragedie greacă, într-o zonă viscerală, în care a focalizat atenția aupra unor teme profunde: singurătatea, rănile suferinței, violența și moartea. Marilia Samper abordează cu delicatețe teme dure și propune un puzzle emoționant, dar lipsit de artificialul dezonorant adus  de mass-media care, adesea, tratează asemenea cazuri într-o manieră morbidă. Montarea – de la sala Atelier a Naționalului bucureștean – devine un spectacol plin de poezie și mister, plasat în inima pădurii – loc cu profunde semnificații; un spațiu în care sălășluiesc temerile noastre ancestrale, dar, în egală măsură, și locul din care putem ieși la lumină mai puternici decât am intrat. Actorii reuniți de această distribuție evită senzaționalismul și gesticulațiile inutile și  permit spectatorilor accesul la un tip de durere reală,văzută (aici) ca o izbăvire.

Textul narează o poveste despre pierderea ființelor iubite, dar și despre regăsirea seninătății, după o lungă suferință. Cadrul scenografic, à la Twin Peaks, ajută trupa de actori să despice firul poveştii în patru. Așadar, trei familii marcate de o pierdere – un cuplu căsătorit care se destramă după dispariția fiicei lor adolescente, un tată și un fiu aflați în imposibilitatea de a comunica din cauza absenței mamei, un cuplu în vârstă a cărui fericire este amenințată de gândul de a se pierde unul pe celălalt. Devastați de suferință și de incertitudine, se confruntă cu dramele individuale, dar puțin câte puțin, viața lor se va intersecta până când se vor contopi în aceeași poveste.

Trama principală o reprezintă dispariția unei adolescente (Alba), fiică a unui cuplu fericit. Efectele sunt devastatoare: părinții vor sfârși prin a se înstrăina. În paralel, dispariția Albei produce modificări și în viața unei familii din aceeași localitate (tatăl și fiul formează o familie) deoarece legătura dintre Băiat și Fată/Alba este evidentă și profundă. Prezența trunchiurilor albe, fără rădăcini și fără vârfuri, amplasate într-o uriașă cutie transparentă, atenționează spectatorul  că această simfonie a umbrelor face abstracție de trecut (inexistența rădăcinilor) și de viitor  (lipsa vârfurilor) și concentrează atenția asupra unui prezent dureros, în care fiecare își caută o rază de lumină/speranță. Pădurea este agentul care mijlocește “regăsirea” lăuntrică a personajelor, căci despuindu-l pe om de prefăcătoriile vieţii sociale, îi dă posibilitatea de a ieşi din închisoarea propriei sale nesincerităţi. Firele narative se întrepătrund și se contopesc pe măsură ce povestea avansează printre umbre.

Fata pleacă într-o noapte la o petrecere și nu se mai întoarce. Pe parcursul zilelor chinuitoare,    în care nu se știe nimic despre ea – televizorul plasat în centrul scenei funcționează non-stop pe fundalul unei defecțiuni tehnice – relația dintre părinți se fisurează și se deteriorează. Tatăl (Gheorghe Visu) și Mama (Ana Ciontea) ilustrează un cuplu în plină distanțare. Fiecare gest, fiecare intonație – toate – includ un întreg univers copleșitor de gânduri și de emoții. Ana Ciontea este o apariție magnetică de la prima deslușire din penumbră a scenei, fragila ființă nu declamă replici, nu rostește un text, ci psalmodiază lacrimi și dureri.

În jocul ei, regăsim întreaga noblețe statuară a unei eroine tragice – cu o remarcabilă economie de mijloace, această actriță a conturat ferm un profil de mare dificultate. Cu o combustie puternică, Mama/Ana Ciontea pare ea însăși mai aproape de alienare, artista esențializează suferința. Partenerii de scenă sunt pe măsură, Gavril Pătru/Străinul realizează treceri rapide (doar printr-o schimbare de semiton sau cu o privire albăstrui – jucăuș – derutantă à la Mel Gibson) de la o ipostază la alta, delirul învecinându-se permanent cu veghea încordată. Străinul pare înzestrat cu puteri (inconștiente) miraculoase de înțelegere a relațiilor înconjurătoare. Totdeauna credibil, într-un joc pe muchie  de cuțit, Gavril Pătru realizează admirabil aceste treceri (rolul său poate fi oricând o “variantă hispanică” pentru rolul Ion din Năpasta de I.L. Caragiale).

Gheorghe Visu reușește performanța de-a contura cu precizie portretul unui părinte hotărât să-și salveze fiica; din străfulgerări de priviri și din replici rostite cu dublă adresă, trădează înțelegerea perfectă a situației dramatice. Ana Ciontea și Gheorghe Visu sunt partenerii ideali pentru a ilustra pantomima unui cuplu aflat sub cupola dramei disperate a supravieţuirii după o pierdere ireparabilă. Regizorul marchează explorarea celor mai întunecate cotloane ale personajelor, iar ilustrația muzicală și light design-ul (Regie/Scenografie/ Ilustrație muzicală/ Lighting design: Vlad Cristache) punctează mânia înăbușită sau disperarea celor doi soți aflați pe toboganul unei profunde scindări. Pădurea guvernează sentimente și destine, peisajul ia forma gândurilor, iar povestea capătă un aer metafizic.

Povestea tânărului dezorientat, desprins parcă din filmele lui Hitchcock (Anthony PerkinsPsycho), care locuiește cu un tată perfecționist și negativist, ajută spectatorul să înțeleagă legătura dintre toate filoanele narative. Mircea Rusu portretizează un tată pietros, îndârjit , căptușit cu o amară ironie. Ferecat în tainița gândurilor sale apăsătoare, Bărbatul păstrează enigma pierderii femeii iubite (mama Băiatului), lăsându-se pradă furiei și patimei pentru alcool. Emilian Mârnea dovedește o subtilă finețe ilustrând inocența (prematur) întristată. Tânărul actor conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării Băiatului.

Umbre

de Marilia Samper
Traducere: Florin Galiș și Iunia Mircescu
Regie/Scenografie/ Ilustrație muzicală/ Lighting design: Vlad Cristache
Asistent regie: Teodora Petre
Asistent Scenografie: Silvia Nancu
Regia tehnică: Marcel Bălănescu
Lumini: Simon Cristian Petru
Sunet: Domnița Stoian

Distribuția

Mama – Ana Ciontea
Tatăl – Gheorghe Visu
Bătrânica – Mariana Mihuț
Bătrânelul – Victor Rebengiuc
Bărbatul – Mircea Rusu
Străinul – Gavril Pătru
Fata – Alexandra Sălceanu
Băiatul – Emilian Mârnea

Deși se dovedește o conștiință tragică, autoarea textului demonstrează o nebănuită vocație umanistă, arătându-ne că viaţa trebuie luată aşa cum vine; să ştii mereu să compensezi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este bun şi frumos. Așa se explică a treia poveste altoită pe filonul central al narațiunii dramatice – cuplul vârstnic. Dialogurile savuroase dintre Bătrânică și Bătrânel convertesc tristețea într-o bucurie simplă, dar sinceră. Cu toate că nu sunt bunici, cei doi bătrâni se bucură de plenitudinea unei vieți ajunse la final, cu sentimentul că perspectiva escatologică atrage după sine renașterea. Mariana Mihuț, sub privirea “goală”(din context), iradiază totul. Finețea fiecărei nuanțe, complexitatea de sensuri pe care le capătă, în jocul său, fiecare gest, fiecare intonație ilustrează seninătatea simplităţii, rezistenţa la frustrare, capacitatea de asumare a vieţii în integriatea ei, cu nefericirea şi neîmplinirile (inerente). Copleșitoarea actriță reflectă perfect voința, aproape miraculoasă, de-a supraviețui.

Impresionanta și fascinanta voință își trage seva din iubirea oferită, timp de-o viață, de Bătrânel. Victor Rebengiuc explică, în stilul său personal, că seninătatea autentică este o delicată mutaţie sufletească declanşată de pilda luminii înalte a seninului; recitativul  său este delicat şi subtil, expresiv-penetrant. Fata/Alexandra Sălceanu, victima inocentă, umple mereu atmosfera cu totul particulară, de un patetism  sinuos şi ambiguu. Gracila actriță, reprezentând farmecul trist al candorii fanate, încheie rotund spectacolul. Întregirea tabloului general (din ultima scenă), când aflăm că unul dintre bătrâni este orb și că a trăit mereu în preajma umbrelor, devine epifania finală (conferită pentru a contempla înțelesul unei vieți în totalitatea ei).

Umbre este un aliaj pasionant, de un echilibru perfect între text/autor, actori, regizor și întreaga echipă, supunerea egală a tuturor acestor valori la flacăra scenei, anularea lor ca entități independente, într-o perfectă osmoză, într-un singur moment de artă pură.

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC "I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei "săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii" ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.