Despre nevoia de a iubi, despre salvare și mântuire.
“Îți plac, a continuat ea, tocmai din motivul pe care ți l-am spus deja; eu ți-am învins singurătatea, te-am prins când te aflai chiar în pragul iadului și te-am trezit din nou. Dar aştept mai mult din partea ta, mult mai mult. Vreau să te îndrăgosteşti de mine. Nu, nu mă contrazice, lasă-mă să vorbesc! Îți plac foarte mult, o simt, și îmi ești recunoscător, dar nu te-ai îndrăgostit încă de mine. Vreau să te fac să te îndrăgostești, asta mi-e meseria, căci din așa ceva trăiesc, din iscusința de a-i face pe bărbați să se îndrăgostească de mine.
Însă fii foarte atent, nu fac lucrul acesta pentru că te-aș găsi neapărat încântător. Sunt tot atât de puțin îndrăgostită de tine, Harry, ca și tu de mine. Dar am nevoie de tine, la fel cum tu ai nevoie de mine. Tu ai nevoie de mine în momentul de față fiindcă ești deznădăjduit și îți trebuie cineva care să te împingă în apă și să te învioreze astfel din nou. Ai nevoie de mine ca să înveți din nou să dansezi, să înveți să râzi, să înveți să trăiești. Eu, însă, am nevoie de tine nu acum, ci mai târziu, și anume, pentru ceva foarte important și frumos. Când te vei fi îndrăgostit de mine am să-ți dau ultima mea poruncă, iar tu ai să te supui și va fi bine așa și pentru tine și pentru mine.”
(…)
“N-o să-ți vină ușor, dar ai s-o faci. O să-mi îndeplinești porunca și ai să mă omori. Asta e. Nu mai întreba nimic!”
“Încă din timpul primei noastre discuții din fața araucariei își spusese lup de stepă, lucru care, de asemenea, mă uimea și mă tulbura întrucâtva. (…)Un lup de stepă rătăcit printre noi, pierdut prin orașe, în traiul turmei – nici o altă imagine nu ar fi putut oglindi mai izbitor felul său de a fi, sfioasa lui însingurare, sălbăticia lui, neliniștea lui, dorul lui de un cămin și faptul că nu-l avea.
(…)La toate acestea trebuie să mai adăugăm ceva. Există destul de mulți oameni de genul lui Harry, iar din această categorie fac parte mai ales artiștii. În toți acești oameni sălășluiesc laolaltă, într-o îmbinare și întrepătrundere dușmănoasă și haotică, asemănătoare cu aceea a lupului și omului în Harry, câte două suflete, câte două ființe, dumnezeiescul și diabolicul, sângele mamei și cel al tatălui, capacitatea de a fi fericiți și aceea de a suferi.
Și oamenii aceștia, care duc o viață plină de neliniște, trăiesc, uneori, în rarele lor momente de fericire, sentimente atât de puternice și de o fericire mai presus de cuvinte, spuma fericirii de o clipă se ridică uneori până la culmi înalte și strălucitoare, trecând dincolo de marea suferinței, așa încât strălucirea efemeră a unei asemenea fericiri se răsfrânge și asupra celorlalți, fermecându-i. Întocmai ca spuma fugară și de preț a fericirii la suprafața unei mări de suferință se nasc și acele opere de artă, în care un individ solitar se înalță, prin suferință, preț de un ceas, deasupra destinului său, atât de sus, încât fericirea lui strălucește ca o stea pe care cei ce o văd o consideră eternă, confundând-o cu propriul lor vis de fericire.”
Hermann Hesse (2 iulie 1877 – 9 august 1962)
Lupul de stepă
