Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Imortalitate

Amintirile acelor femei

Foarte frumoasele fotografii ale unor foarte frumoase femei. Despre Lena Dunaeva nu am putut afla nimic în afară de singurul...

Continuare...


Powered by

Imortalitate

Vladimir Stoicescude @
28 December 2013

Autorul este, în general, o ființă masochistă: pornind de la premisa că este necesar ca o idee să fie mistuitoare pentru a avea greutate, trebuie ca el să se sacrifice pe altarul propriei neputințe.

Este relativ ușor să faci “oratorie”, însă ambalajul croșetat din hârtie creponată trebuie să ascundă un “pulsar” condimentat cu densitate. Morile de vânt sunt multe și exista cel puțin la fel de mulți măgari și călăreți dispuși să se încumete. Puțini sunt cei care, cu piatra-n praștie, sunt blestemați să se înfrupte din semințele percepției și să primească binecuvântarea și alinarea cămășilor de forță. Pentru noi, ceilalți, menirea noastră este să încercăm, să eșuăm și, într-un final, să devenim exact ce evităm. Paradoxal, iscălitorul masochist este, în același timp, și sadic.

Omul nu este decât un ctitor de biserici, creăm altare dedicate propriei noastre nevoi de dumnezeire. Pe cruce nu apare niciodată “adevărul”: apare doar un nume, niște numere, poate o poză, însă nimeni nu îndrăznește să spună că “aici se odihnește dumnezeu”. Suntem născuți fără a avea drept de apel, suntem prinși și azvârliți în vidul unei lumi lipsite de sens. La început suntem vulnerabili, dependenți, muribunzi, dar creștem. Devenim adulți, poate iubim, poate nu, însă continuăm sa creștem. Devenim și noi părinți, copiii cresc, părinții cresc, noi creștem. Părinții mor, părinții cresc, copiii cresc și devin și ei părinți la rândul lor. Părinții mor, părinții cresc, copiii cresc…

“Aici se odihnește dumnezeu”: pentru ca noi, în lumea noastră mică, simțim nevoia de menire. Simțim nevoia să evadăm din ghiarele naturii, fugim de “realitate” ca de o glumă proastă și ne refugiem în “special”, în ideea că noi, ca oameni, suntem mai importanți decât mecanismul ce luptă împotriva extincției.

Nimeni nu își dorește să fie doar un număr și, din fragedă pruncie, vânăm propria noastră zeitate sau zeitatea altora. Fiind martiri sub Dumnezeu, lucrând către ceva mai mare decât propria noastră condiție săvârșește, de multe ori, nevoia de imortalitate. Ceilalți se îmbracă singuri în năframă, ei devenind propriul subiect de adulație.  

Ne iubim, mult, din nevoia de a ne ridica deasupra tragediei ce se repede ca un șoim asupra condiției umane. La urma urmei, fiecare dintre noi este destinat tragediei și este ideal ca această tragedie să se întâmple pe “Golgota”, ca martiri și nu ca o mașinărie de repopulat planete. Trebuie menționat că întreaga idee este bazată pe abilitatea de a ne alege destinul, fapt care ne forțează să revenim la condiția propriei noastre dumnezeiri.

Nietzsche numea imortalitatea “recurența eternă”: acesta este un concept bazat în infinit, bazat pe ideea că tot ce a fost va mai fi și tot ce va fi a mai fost. Timpul fiind nemuritor, nemărginit și perpetuu: se va repeta la infinit. Statistic vorbind, atunci când ai un infinit număr de șanse și un finit număr de variabile, cu siguranță vei trăi acest moment din nou. Nu vei cunoaște acest lucru, însă vei fi tu, ai tăi vor fi ai tăi și lumea va fi exact ca acum. Dacă alegem să acceptăm și teoria universurilor paralele, atunci putem avansa și ideea că într-un alt univers există un alt eu care scrie acest articol și un alt tu care îl citește.

Problema cu recurența eternă este că suntem lipsiți de alegere: nu putem schimba nimic, suntem “blestemați” să trăim această viață de un infinit număr de ori.

Kundera a luat aceasta teorie și a crucificat-o cu capul în jos: el consideră că omul are o singură șansă, viața este trăită o singură dată și acțiunile noastre sunt, în marea schemă, absolut irelevante. Kundera închide “eternul” în cutia Pandorei și se concentrează pe “acum”. Nimic nu se repetă, nu există un “scenariu”, viața fiind doar o serie de coincidențe lipsite de “greutate” și de valoare. Kundera omoară divinitatea omului și Divinitatea.

Cum rămâne cu noi? Cum rămâne cu “adevărul” ce nu va apărea pe cruce? Propria noastră dumnezeire și imortalitate sunt himere. Realitatea dură este că noi suntem exact ființa de care fugim, o mașinărie de repopulat planete. Suntem, temporar, dumnezeul copiilor noștri, însă, într-un final, suntem neputincioși, mici, fragili și muribunzi. Bolidul tău german este o găleată ce va fi mâncată de rugină, vila ta cu 20 de camere va fi demolată, tu ai să mori și munca pe care tu o faci, la birou, este doar un mecanism de supraviețuire, un mecanism care, eventual, tot în pământ te duce.

Nu exista soluții, aceasta este natura funebră a lucrurilor: totul este relativ, totul este temporar și permanentul, dacă acesta există, este doar o a doua, a treia, a mia șansă de a trăi aceeași viață.

Rămânem însă cu percepția dumnezeirii, morfina ce ne face să luptăm și să ne zbatem pentru mai bine, mai bun și mai frumos. Luptăm pentru noi, pentru copiii noștri și pentru această lume de parcă am fi, cu adevarat, nemuritori. Fapt care, poate, este exact menirea pe care o căutam. Mergem ca mielul spre tăiere, către “Golgota”, cu toate pânzele în vânt. Act care, considerând întreaga neputință umană, provine, poate, dintr-o putere cu adevarat dumnezeiască. Dumnezeu nu trăiește în imortalitate, paradoxal divinitatea noastră se naște chiar din puterea cu care ne luptam știind, prea bine, că totul va sfârși în flăcări.

Imortalitate

Despre autor

Vladimir Stoicescu

| Blog | Facebook | De același autor

Eu Sunt lumina de la capatul noptii, si adierea vantului de vara. Sunt Alfa si Omega, intunericul in lanul de secara. Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt ambitia inaripata si sunt sangele stramosilor. Sunt mormanul de pamant, sunt copilul muribund. Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt vipera ce-ti sopteste , si sunt cantecul de leagan Sunt femeia ce zambeste la barbatul care intreaba Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt diavolul cu pene, sunt Adam in pielea goala. Sunt tristetea absoluta, efemera, si fatala. Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt o pata de culoare, ba un verde, ba mai tare. Esti un negru! Sunt culoare. Sunt … sunt … cogito ergo sum. Sunt mainile lui Venus, si sunt catelusul schiop Sunt atent calcand pe tine, cand eu am calcat pe mine. Sunt … sunt … Sunt … sunt? Esti. Cogito ergo sum.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.