Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Îmblânzirea sufletului

Fotografii

O scurtă poveste de dragoste. Cum se îndrăgostesc doi fotografi? Cu aparatele de fotografiat în mâini, desigur! 🙂 O scurtă...

Continuare...


Powered by

Îmblânzirea sufletului

Ramona Sandrinade @
26 January 2015

Susține și tu Webcultura. Mulțumim!

Vezi aici cine sunt cei cărora le mulțumim până acum.

“Dacă unul se duce mai în larg şi nu mai ştie să se întoarcă, celălalt e dator să-l recupereze. În iubire nu abandonezi.” – Chris Simion

Pornind de la acest citat, care nu este altceva decât o adevărată chintesență a vieții, a unei întregi trăiri, mi s-a derulat în fața sufletului un film al propriei existențe. Un fel de “Eat, pray, love” în care mi-am propus să nu fiu deloc blândă cu mine. Să îmi fiu așa cum mi-am fost întotdeauna: propriul critic.

Întorcându-mă în trecutul meu chiar foarte apropiat, regăsesc acolo o femeie care deși era liberă, puternică, independentă, se simțea mereu “între cer și pământ”. Întinsă parcă peste prea multă viață. Peste prea multe întrebări fără răspuns. Singură. Știa însă că dintre toți oamenii pământului, ea se putea baza în special pe sine. Era, acolo, singura care să își dea o mână de ajutor, în orice hău ar fi căzut. Singura care o împingea, singura care stătea în genunchi lângă ea, singura care o scutura trezind-o la realitate și scoțând-o cu capul din nisipul propriei plângeri de milă, singura care o scotea din orice situație aparent fără ieșire.

Și totuși, în viață nu e de ajuns să te ai pe tine. E ca și cum tu ți-ai spune: “Bună dimineața!”, “Cum a fost ziua de azi?” și :Bună seara!”. Ca și cum tu te-ai lăuda, tu te-ai aplauda, tu te-ai auzi, tu ți-ai vorbi. Tot acolo, în trecutul meu, am regăsit o femeie foarte orgolioasă. Încăpățânată până la Dumnezeu. O femeie căreia deși îi tremura sufletul și genunchii de teamă, nu ar fi schițat un gest în privirea sau ființa sa care să arate asta. Eram o rună care se deschidea doar la propria cheie, seara, când eram doar eu cu mine și mă sfârșeam în nopțile reci și goale în care nu mă putea descifra nimeni.

Totuși – deoarece întotdeauna este vorba despre un “totuși” sau un “dar” – în spatele acestei femei, în adâncul acestui suflet, zăceau ascunse atât de multe vise, trăiri, emoții. Un copil mare care nu pierdea nici o clipă să se copilărească. Un om care nu uita să zâmbească niciodată la timp. O femeie ca oricare alta. Un om ca oricare altul. Opusă total persoanei descrise mai sus. Persoană pe care, ani de zile, eu nu am vrut să o văd. Am văzut-o doar pe cea care mi-a convenit mie. Doar pe cea care mie mi-a fost mai la îndemână. Doar pe cea care făcea scuzabilă orice plecare și îndepărtare a oamenilor de mine întru favoarea mea. Inclusiv singurătatea. Până într-o zi, când am privit în jurul meu. Nu ca de obicei. Altfel. Cu tot ce eram eu. Am fost pentru prima dată acolo întreagă. Și am văzut. Am văzut cum toți oamenii dragi mie aveau o familie, un iubit, o iubită, soț, soție, logodnic, logodnică. Nu erau poate familia perfectă, dar erau. Nu era relația perfectă, dar era. Nu erau oamenii perfecți, dar își erau. Și le treceau toate. Își luau de pe suflet apăsări unii altora. Și își rămâneau indiferent de ce s-ar fi întâmplat.

Apoi, tot privind în jur, mi-am dat seama că aceia singuri erau cei ca mine. Cei care spuneau mereu că se pot descurca singuri, că dacă cineva i-ar părăsi nu ar fi capăt de lume, că dacă cineva le-ar spune că nu are nevoie de ei, nici nu s-ar uita în urmă. Și nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut, deoarece fiind propriul meu critic, mi-am dat seama că greșeam! Toți ne putem descurca singuri. Toți putem depăși o despărțire. Evident toți am putea rămâne redute necucerite, dar nu despre asta este vorba în viață.

Imblanzirea-sufletuluiÎn viață este vorba despre viață, cum am mai spus într-un articol. În viață este vorba despre a învăța să trăim unii cu alții. Să ne acceptăm și să ne transformăm micile defecte, capricii în diferențe care fac din noi excepții. În viață este vorba despre a ne deschide. Despre încredere. Nu formală. Încredere totală. Nu în toți, ci în cineva anume care dintr-un motiv aparte ne-a ales pe noi să ne iubească, să ni se încreadă, să ne protejeze, să ne alinte, să ne fie și indiferent de ce ar urma – să ne rămână. Să stea acolo neclintit și să nu îi fie teamă să ne spună verde în față când suntem niște nesuferiți sau când nu avem dreptate și tot el să fie primul care să ne liniștească, să ne țină în brațe și să ne fie când nimeni nu ne-ar fi. Să fie valul care ne sparge toate principiile, prejudecățile, temerile și să ne dea peste cap toată lumea în cel mai furtunos, neașteptat, dar minunat fel posibil. Să fie cetatea unde noi ne ascundem de toți și tot ce ne-ar putea răni. Chiar și de noi înșine când este cazul. Și este. Este cazul de multe ori, ca iubirea adevărată să apară de undeva – din cele mai reale, sincere și pline de dragoste gânduri și dorințe ale noastre și să ne apere, să ne vindece și să ne salveze.

Poate, dacă am învăța să ne vedem așa cum suntem cu adevărat, dacă ne-am accepta și defectele, nu doar calitățile, dacă am învăța să fim mai deschiși, mai sinceri, mai plini de încredere, mai puțin orgolioși, mai drepți cu noi înșine, poate atunci, am fi mai mulți cei care ar fi găsiți de dragostea adevărată. Poate, dacă am realiza că orice “buric al pământului” are nevoie de un Atlas care să îi fie mereu punctul de echilibru în tot și toate: cu viața, cu oamenii, cu iubirea și cu el însuși, poate, atunci, am fi mult mai fericiți, mai senini, mai liniștiți. Poate, dacă nu ne-am mai teme atât să devenim dependenți de cineva, poate atunci, am înțelege necondiționarea. Absolută. Și am dărui-o fără să clipim!

Când în sfârșit am înțeles toate acestea, am înțeles că poți avea totul doar printr-o ținere de mână și am devenit dependentă de un astfel de om. De o astfel de iubire. Aveam nevoie de ea ca să mă ajute să mă văd așa cum sunt. Imperfectă, dar iubită în toată imperfecțiunea mea. Aveam nevoie de ea ca să dea cu mine de toți pereții iubirii pentru a scoate lumina din mine și să mă arate mie cum sunt eu cu adevărat! Aveam nevoie de cineva care să nu se teamă să îmi spună când greșesc, ce greșesc, că nu am mereu dreptate, că sunt trufașă, dar toate acestea să fie pentru a închega și nu pentru a destrăma. Aveam nevoie de un Petruchio care să îmblânzească frumos acea Katharina din mine ca să mă pot bucura de o iubire ca nici o alta!

Și astfel, am realizat că sufletul pereche, iubirea aceea unică, eternă, adevărată, apare când te aștepți mai puțin. Te ajută să te schimbi nu pentru el, ci pentru tine. Te iubește oricum, dar te vrea sănătos din toate punctele de vedere și te vindecă dacă este nevoie, cu el însuși acolo unde cicatricile tale încă sângerează. Și nu se plânge! Nu îl doare că ți-a pansat rănile cu bucăți din el! Și nu îți spune că din teamă și orgoliu, ai săpat în el ca în cele mai adânci albii de râu. Iubește și iartă. Îți spune doar când sapi în tine. Îți arată că orgoliul, mândria, teama nu au nimic în comun cu iubirea. Că ele sunt dușmanii acesteia. Că iubirea trufașă e semn de superioritate nu de iubire!

Concluzionând: dacă ne-am iubi mai mult am înțelege că nu orgoliile și principiile ne ajută în viață, ci dragostea necondiționată și renunțarea la ceea ce nu ne definește în adâncul sufletului nostru.

Dedic acest articol și fiecare cuvânt pe care l-am scris sau îl voi scrie vreodată – fără pic de teamă sau îndoială – sufletului pe care îl iubesc.

Despre autor

Ramona Sandrina

| Blog | Facebook | De același autor

Unii cântă, alţii dansează step, iar eu scriu. Asta iubesc să fac. Textele mele sunt pentru toţi, dar asta nu înseamnă că toţi se vor regăsi în ele. La urma urmei, ele sunt ceva mai mult decât personal. Sunt carne din carnea gândurilor mele. Sânge din sângele sufletului meu. Spicuiri. Flash-uri. Emoţii, Fluturi. Zboruri. Căderi. Le-am adunat în cuvinte şi le-am dăruit.

    Comentarii
  1. a

    wow! intr-adevar, asta da declaratie de iubire!

Comentează

Atitudini

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.