Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Grisha, cel care visa sunete

Cluj Modern 2015

Festivalul internațional de muzică contemporană Cluj Modern, ediția a XI-a, 18-24 aprilie 2015. Din start, ediția a unsprezecea se bucură...

Continuare...


Powered by

Autor: Ligia Kesisian

Grisha, cel care visa sunete

Ligia Kesisian4 December 2015

Susține și tu Webcultura! Pentru că, împreună, putem supraviețui ignoranței și ignoranților.

Mulțumim. (Vezi aici cine a donat până acum.)

Toţi locatarii de la scara D a blocului F11 ştiau cine e proprietarul apartamentului 402. La fiecare şedinţă a asociaţiei şi la plata întreţinerii se dezbătea acelaşi inepuizabil subiect. Nimeni nu îl văzuse vreodată pe Grisha. Grisha s-a născut bătrân în apartamentul de la etajul 5. Tatăl său a fost dirijor al Filarmonicii din Bucureşti, iar mama, o balerină rusoaică. S-au cunoscut când ea se afla în România cu prilejul turneului de promovare al Lacului Lebedelor, pus în scenă de Baletul din Kiev. A rămas de dragul dirijorului care aplauda frenetic în rândul întâi al Teatrului Naţional, al cărui spectacol avea să îl vadă a doua zi, fascinată de cel care dădea un suflu atât de autentic lui Debussy şi lui Liszt.

Nu s-au căsătorit, însă, dintr-o piruetă executată pe note stângace, l-au adus pe lume pe Grisha, palid şi orb. După naşterea sa, Vasile nu a mai lăsat vodka din mână până în ziua când a murit, cinci ani mai târziu, mistuit de ciroză. Rusoaicele i-au făcut felul, întocmai cum îl avertizase bunicul său când şterpelea pe ascuns, în copilărie, bomboanele Korkunov, din Obor.

Catia a încercat să se întoarcă împreună cu fiul ei la Moscova, însă familia a anunţat-o printr-o scrisoare că nu doreşte să o primească înapoi după atâţia ani, cu un fiu nevăzător, iar că tatăl ei, secretarul general al primăriei, Vladislav Petrov, a stabilit cu autorităţile că trecerea graniţei Rusiei îi este strict interzisă domnişoarei nevrednice, care ar fi avut altfel un viitor glorios de prim-balerină la Kiev.

Curând, Catia s-a prăpădit de supărare, lăsându-l pe sărmanul Grisha în grija părinţilor săi spirituali, Francisc, un bun prieten al dirijorului, violonist şi pianist de excepţie, şi Lenuţa, soţia lui rămasă stearpă de pe vremea când lucra la fabrica de vopsele. Francisc l-a învăţat să cânte la vioară, iar Lenuţa a încercat să se obişnuiască cu gândul că trebuia să crească un copil care nu era al ei.

În doar trei ani, Grisha învăţase pe dinafară toate simfoniile lui Beethoven, concertele lui Mozart şi valsurile lui Strauss. Nefiind familiar cu forme, culori şi orice fel de înfăţişări de natură materială, era preocupat doar de sunete, de originea şi structura lor, de îmbinarea lor întru sublimul acesta care îl fascina. Grisha visa sunete. În fiecare dimineaţă lua vioara în mână şi încerca să reproducă muzica pe care noaptea subconştientul său sau vreo forţă exterioară nevăzută o scormonea sau i-o semăna în minte. Cântată înainte de a merge la culcare, Zingaresca lui Sarasate se auzea uşor sleită, a doua zi de dimineaţă arcuşul îşi lua vioara în braţe şi berzele uitau să mai plece în ţările calde, rândunelele îşi puneau fuste de ţigănci, de dragul lui Grisha, cel care visa sunete.

Grisha nu a văzut niciodată luna şi nici nu ştia cum să şi-o închipuiască. De fiecare dată când aceasta se împlinea, se apropia de fereastră şi auzea toţi copiii nenăscuţi zbătându-se în pântecele ei rece. Auzise de la părinţii săi că soarele e de fapt cel important pentru oameni, pentru că îi încălzeşte şi le dă lumină. Din cauza asta, lui Grisha îl plăcea luna, nu reuşea să îşi explice ce e lumina şi ştia că nu va putea vreodată să o asocieze decât cu vara, când mobila din casă se dilată şi trozneşte, tulburându-i visele.

Până să împlinească 14 ani, Lenuţa îi spunea în fiecare seară poveşti lui Grisha. La început, dintre cele clasice, cu tărâmuri fermecate, curcubee şi rochii de prinţese vălurite, dar el nu-i pricepea cuvintele şi nici lumea de dincolo de pleoape, doar vocea ei, respiraţia caldă şi umărul mirosind a vanilie reuşeau să îl liniştească. Grisha vedea doar muzica, fiica împăratului era o sprintenă notă Sol, grădina era un ţambal care cânta singur iar zmeul, un bariton care acoperea discursul unui flaut. Dar cel mai mult îi plăceau poveştile despre cârtiţe şi cum îi spunea Francisc că el e frate cu norocul, pentru că norocul e orb ca sobolul.

Doar de două ori a ieşit din casă, o dată cu părinţii, iar a doua oară cu naşii lui. Nici unii, nici alţii nu l-au mai scos a doua oară, pentru că în lumea din afara apartamentului Grisha devenea nervos şi cel mai trist copil de pe faţa pământului. Zgomotele maşinilor, fluierăturile oamenilor şi tot necunoscutul care îl înconjura pe stradă îl tulburau şi nu îi mai dădeau voie să audă muzica ce răsuna în mintea lui. Nu putea să perceapă toată forfota decât ca pe o orchestră în care fiecare instrumentist cântă după cum îl taie capul, fără urmă de armonie, într-un haos fără de lege, iar asta i se părea o blasfemie.

Maria s-a născut în aceeaşi zi cu Grisha. Zece ani mai târziu, tatăl ei a primit prin succesiune apartamentul 403 şi toată familia s-a mutat dintr-un cătun de munte uitat de lume în Bucureşti. Părinţii ei s-au angajat la un mic restaurant din cartier iar ea a început să meargă la şcoală. Fiind singura fată de la ţară, colegii ei o respingeau şi râdeau de originile ei sărăcăcioase. Mariei îi era dor de munţii de acasă şi de păsările care îi ţineau companie primăvara în copacii din grădină.

Când Grisha a început să cânte a alinat toate dorurile fetei, care abia aştepta să sosească mai repede acasă pentru a se lipi de perete şi a asculta vioara lui plângând. Nu mai auzise niciodată muzică clasică, însă îi plăcea nespus. Maria şi-ar fi dorit să îl cunoască, să îl privească măcar pentru câteva momente, să îi vorbească despre cum el era singurul care o înţelegea, deşi nu se văzuseră niciodată. Întâlnind-o pe Lenuţa, a rugat-o să îi dea voie să îl viziteze pe Grisha şi să se joace sau să înveţe împreună, însă aceasta a refuzat-o categoric, invocând faptul că lui Grisha nu îi plăcea compania necunoscuţilor şi că din acest motiv ea şi Francisc îl şcoleau acasă. Din când în când, Maria zăbovea pe holul etajului privind prin vizorul uşii violonistului sau printr-o crăpătură neastupată. Într-o zi, i s-a părut că îl vede intrând în bucătărie, înalt, cu părul negru până sub urechi şi spatele drept, de bărbat tânăr. Maria a simţit atunci că genunchii nu mai sunt ai ei. Speriată, a intrat repede în casă plângând, nu îşi dădea nici ea prea bine seama de ce. Începuse să îl iubească.

Suspina în tăcere, fără să i-o poată spune, hrănindu-se doar cu muzica lui. Când Grisha cânta Zaraza sau Să-mi cânţi cobzar, fata simţea că toate cuvintele sunt pentru ea şi că el era conştient că ea există şi îl iubeşte, de dincolo de peretele rece, marmoreic.

Pagini: 1 2

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Ligia Kesisian

| Facebook | De același autor

Nu îmi place întrebarea "Eşti fericită?". Scriu, pentru că asta sunt şi altfel nu aş putea fi. Am învăţat să citesc de la 4 ani şi spaima mea cea mai mare e că nu voi putea niciodată să citesc tot ceea ce merită citit.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.