Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Grajdurile

Un buchet de trandafiri

Câteva fotografii frumoase. Omul cultivă o mie de trandafiri fără să găsească lucrul pe care îl caută, când de fapt...

Continuare...


Powered by

Autor: Dorina Neculce

Grajdurile

Dorina Neculce10 May 2017

Când plecam la școală, trebuia să trecem puntea din scândură şi să o luăm cu mare grijă peste imaş.

Eram în fiecare seara fugăriţi de câinii unor oameni care locuiau pe la marginea satului. Ca să nu îi stârnim, treceam în cea mai mare linişte, ținându-ne cu o mână inimile.

Câte unul dintre noi se împiedica şi atunci simţeam cum izbucnesc sălbatic prin gardurile din nuiele putrezite ca nişte fiare turbate. Fugeam care încotro şi ne întâlneam la marginea satului cu inima bătând, gata să ne plesnească piepturile. Apoi, trebuia să fim foarte atenți ca să nu ne udăm când săream peste vâlcelele umplute cu apă după topirea zăpezilor.

Pe la jumătatea drumului, treceam pe lângă grajduri şi un miros iute de bălegar ne intra în oase.
-Când o să fie noaptea şi o să vă fie frică, spunea mama, să intrați pe la grajduri, la frate-miu, Niculae, şi să îi spuneți să vă treacă el până la punte.

Terminam orele pe la 5 sau 6 după amiaza, şi când era iarnă, noaptea se așternea ca o femeie zăludă peste câmpuri şi ape. De multe ori am intrat prin grajdurile acelea ale colectivului şi încă îmi mai amintesc atât de bine cum se deschideau foarte greu uşile imense din fier care gâfâiau în urma noastră ca nişte oameni bolnavi.

La început nu vedeam decât o ceaţă densă şi un șomoiog de luminiţă venită de undeva, din cealaltă parte a grajdului. Cum ne obișnuiam cu lumina, zăream cele doua rânduri de animale, care mi se păreau nesfârșite şi barele de lemn care le despărţeau, una de cealaltă. În ieselea roasă şi aproape putrezită se vedeau, împrăștiate, furajele preparate din oase de la abator. Într-un colţ stătea neclintit un morman de bălegar proaspăt din care încă ieşeau auburi calzi.

Vacile rumegau liniștite. Grajdul era foarte murdar, cu tencuiala căzută, însă căldura provenită din bălegar, din respiraţia animalelor asudate şi din lumina aceea chioară a felinarului ne învăluia aproape plăcut. Peisajul era dezolant dar nu aveam pretenții şi nici dispoziţia necesară ca să mai comentăm despre aspectele astea.

Căutam cu privirile înfricoşate un suflet de om, mai ales că treceam pe lângă nişte tauri care îşi ridicaseră curioşi capetele înspre noi.

Moş Niculaie apărea de nici nu ştii unde şi ieşea în faţa noastră cu privirea lui severă, însă mereu dispus să ne ajute.

Chipul îi era măcinat de boală şi abia îşi mai ţinea pe picioare trupul vestejit.
-Săracu` Niculae, zicea mama, îl mănâncă racu` ista bată-l-ar focu` să îl bată că nu s-a mai săturat nici el de avere. Toată viaţă să dormi prin bălegar nu-i aşa de uşor. Da` s-o termina şi astea o dată şi atunci o să vadă Maria cum o duce-o singură cu cinci copchii.

Moş Niculae ne zicea cu glas răguşit:
-V-o fi fost frig, de-aţi intrat voi pe aicea, pe la mine. Dar puteţi să mai intraţi şi altă dată ca să vă încălziţi, pentru că eu şi aşa stau toată noaptea pe aicea. E mai multă treabă prin primăvară, când fată vacile. Atunci trebuie să am grijă de viţei. Acuma trag şi eu un suman sub mine şi pun pufoaica asta sub cap şi dorm, colea, pe lângă ele.

Tăcea brusc, speriat parcă de prea multele-i vorbe şi pornea înaintea noastră cu felinarul afumat în mâna stânga. În dreapta ţine mereu o ţigară Mărăşeşti din care trăgea cu năduf, supărat şi înverșunat pe rolul acela vitreg pe care viaţa îl dăduse să îl joace.

Fumul iute ca bălegarul din grajduri ne intră și nouă în adâncul plămânilor. De frică nu mai scotea nimeni nici un cuvânt.

Înaintăm, după el, în şir indian, prin burta uriaşă a întunericului. Tovarăşi încă nedespărţiţi ai unor locuri îndepărtate, priveam cu nelinişte înspre luminiţele din ce în ce mai plăpânde ale satului de dincolo de râu. “Nici gaz nu s-a mai adus la Firman de vreo câteva săptămâni, spunea mătuşa Dumitrăchiţa, o să stăm mult şi bine cu opaiţurile aprinse.”

Puntea din lemn era destul de șubrezită. Un pas mai la stânga sau mai la dreapta şi te trezeai în vâltoarea barajului care urla înfiorător. Ştiam exact, fiecare, unde să punem piciorul. Așteptam până trecea câte unul de locul cel mai periculos al punții, apoi pornea al doilea, şi tot aşa, până ajungeam cu toţii pe celălalt mal. Cel mai curajos dintre noi era mereu în faţă.

Încercam, câteodată, să nu rămân eu ultima pentru că de fiecare dată simțeam mâna rece a nevăzutului cum mă apucă strâns de ceafă şi tremuram din toate încheieturile, însă nu îndrăzneam să le spun asta tovarășilor mei pentru a nu ajunge de batjocoră. Viața copilăriei mele nu avea milă și te simțeai exclus dacă nu știai să înoți, dacă nu treceai “gheața” când razele primăverii se arătau deja, dacă nu săreai de pe călugăr. Dar toate “probele” astea te făceau mai puternic. La marginea câmpului nu trăiau copii fricoși, nici leneși. Aici Timpul îți impunea alte dimensiuni.

În gând spuneam rugăciunile copilărești cu “Doamne, Doamne, Ceresc Tată” sau “Înger, Îngerașul meu” învățate de la tata, după ce îmi mai măsura lungimea bretonului pentru că stâlceam mereu unele cuvinte.

***

Moş Niculae înălța felinarul şi îl flutura asupra noastră de doua trei ori ca să ştim că e acolo, mereu acolo, ca un păzitor al drumurilor noastre, apoi se pierdea ca o umbră fugară în liniștea nopții, străduindu-se să nu dispară.

Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul acestui formular.

Despre autor

Dorina Neculce

| Blog | De același autor

Membră a Societatii Culturale Junimea 90 Iasi. A publicat sapte volume de poezii, doua de proză scurtă. Aparitii in multe antologii, dintre care 12 internationale. Membră a Uniunii Scriitorilor din India, membră NWU din anul 2014. Membră EWCA. A publicat doua volume (unul de proza si unul de poezie) in Canada.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.