Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Gherasim Luca şi depăşirea propriei aventuri suprarealiste

Fuego, măi!

Halucinant. De la un membru al Uniunii Scriitorilor citire… Ați auzit vreodată de Fuego? Dacă nu ați auzit… ei bine,...

Continuare...


Powered by

Gherasim Luca şi depăşirea propriei aventuri suprarealiste

Ștefan Ciobanude @
26 November 2013

De veghe, printre spaimele avangardismului poetic românesc.

Când în 1867 E. Zola publică articolul în care ia apărarea pictorilor refuzați de către Salonul Oficial din Paris (lui Manet i se refuzase tabloul Picnic), nu știa ce drumuri deschisese. Animat mai mult de camaraderia care îl lega de tinerii pictori (mai ales de P. Cézanne) decât de înțelegerea curentului care se năștea, spiritul articolului se va regăsi în toate ismele care i-au urmat.

“Orice cale nouă ne provoacă teamă…”

În acea perioadă arta era condusă, gestionată și aprobată de către clasa dominantă, astfel că tinerii artiști duceau o luptă acerbă pentru recunoaștere. Aceasta venea nu de puține ori, mult după ce nu mai erau în viață. Originalitatea era o sperietoare, “orice cale nouă ne provoacă teamă, presimțim abisuri necunoscute și refuzăm să mergem înainte” ((H. Frank – La început a fost scandalul, ed Meridiane, București 1971)), spunea Zola în articolul care scutura serios și iremediabil opinia publică.

Expresia în artă devine reacționară față de academismul sterp, adoptând un entuziasm descătușat, ceea ce l-a făcut pe criticul Scheffler să-i numească pe tinerii artiști “fanatici ai succesului zgomotos cu orice preț” ((H. Frank – La început a fost scandalul, ed Meridiane, București 1971)). Dorind punerea în evidență a emoțiilor (impresioniștii), explorarea lumii forțelor înconjurătoare (expresioniștii), continuând cu viața forțelor interioare (cubiștii), noii creatori exuberanți făceau abstracție de cerința ca o operă de artă să redea lumea înconjurătoare prin forme recogniscibile și respectarea proporțiilor.

Spiritul avangardei a ajuns din urmă și artiștii români de la începutul secolului, aceștia numărându-se printre cei care au inițiat astfel de curente, chiar dacă au preferat să o facă peste hotare. Mai precis în Zürich.

“Poeții cu pietre de toate mărimile prin toate buzunarele”

Aceasta este perioada în care Gherasim Luca (n. 1913) va copilări și se va maturiza, înconjurat de un spirit combatant care nu se mai ascundea în exprimare, ba chiar cerea prim-planul.

Sunt anii în care jocurile avangardiste se nasc (scrierea automată, metoda paranoico-critică, colajul etc.), oferind un mediu propice experiențelor artistice și inițiativelor insolite. Valorile estetice și ideologice de până atunci nu mai erau credibile, cangrenate de război, li se vedeau carențele și atitudinile false, ipocrite, care paralizau spiritul creator.

“Poeții cu pietre de toate mărimile prin toate buzunarele/Trebuie să știe că singura greutate este spargerea primei vitrine/Întâlnite pe marile bulevarde” ((Marin Mincu – Avangarda literară românească, ed. Minerva București 1983)) (Tragedii care trebuie să se întâmple), așa vedea Gherasim Luca misiunea unui artist și doar cineva ca el putea să înfiereze tendința ultimilor suprarealiști de a relua mașinal tehnicile acestei mișcări, de a le refolosi altfel decât în scopul revoluționar pentru care au fost declarate. Exista pericolul ca mișcarea să devină un manierism, o tehnică rece și lipsită de spirit, să se transforme într-un curent care să fie etichetat și clasat în istorie, un instrument politic. Se pierdea astfel viul, subliniază Gherasim Luca și D. Trost în manifestul Dialectica dialecticii ((Marin Mincu – Avangarda literară românească, ed. Minerva București 1983)), prospețimea permanentă, dărâmarea continuă a convenționalului.

Îi înțelegem stilurile de scris aflate mereu în mișcare, pastișând pe Geo Bogza (Sfânta împărtășanie), abordând cubismul poetic în textele publicate în prima serie a revistei Alge (1931) sau creând imagini cu potențial scenic în care schițează ideea non-oedipiană. Nu lipsesc poemele care seamănă mai mult cu niște manifeste prin “propozițiile de program (…) paradoxale” (Ion Pop) ((Ion Pop – Avangardismul poetic românesc, Editura pentru Literatură, București 1969)) de care abuzează. “Este nevoie de o stare de permanentă revoluție”, spune Gherasim Luca, “care trebuie menținută printr-o permanentă stare de negație și de negație a negației față de tot și de toate” (Dialectica dialecticii). În scrierile dramaturgice Atelier de cizmărie (1931) și De la orele douăsprezece noaptea femeile încep să spună cuvinte murdare (1933) se simt lupta antiburgheză și pulsiunile (tensiunile) erotice care devin obsedante.

București, 1934: Gherasim Luca, Geo Bogza și Jules Perahim.

Uneori obișnuiesc să stau în fața unui felinar și să fluier

Adept al crezului suprarealist privind eliberarea completă a omului atât de sub conducerile sociale, cât și de sub dominația fiziologică dezvăluită de noile descoperiri științifice, mai precis acele traumatisme natale pe care Freud le-a strâns sub numele complexul lui Oedip, Gherasim Luca susținea că societatea trebuie să scape de apăsarea oricărei autorități, de tirania părintelui devorator de copii: “Atâta timp cât proletariatul va păstra în el complexele fundamentale pe care noi le combatem, lupta sa, și chiar victoria, vor fi iluzorii” (Dialectica dialecticii) ((Ion Pop – Avangardismul poetic românesc, Editura pentru Literatură, București 1969)). Soluția? Omul trebuie să se mențină într-o stare permanent revoluționară, să se vadă așa cum este, “tu ești propriul tău geamăn” spune în Spaimele vieții mele ((*** Texte teatrale suprarealiste , ed. Unitext, București 2005)).

Nu este de mirare că eroticul la Gherasim Luca devine suportul insurecțional cel mai valabil. Văzut caricatural (“primul bărbat începe să masturbeze ghidonul bicicletei, pe când celălalt începe să o posede pe la spate” – Spaimele vieții mele), ironic și subversiv (în poemele influențate de Geo Bogza cum ar fi Poem de dragoste, Sfânta împărtășanie, Uneori obișnuiesc să stau în fața unui felinar și să fluier) sau cu trimiteri la picturile suprarealiste ale vremii (amantul “intră în cameră cu capul acoperit de un sac mare și negru” ((*** Texte teatrale suprarealiste , ed. Unitext, București 2005 – Spaimele vieții mele)) – vezi R. Magritte The lovers), tensiunea erotică astfel tratată are menirea de a debloca trăsăturile amnezice regresive care trag în jos evoluția umană. “Eliberați de spaima de moarte datorată nașterii, de limitările complexuale datorate atitudinii oedipiene inconștiente, încercăm să depășim acea eternă reîntoarcere pe care o implică atitudinile noastre erotice, în aspectele lor biologice sau psihice”, justifică Gherasim Luca reprezentarea voit convulsivă și uneori violentă a iubirii.

În Ocean (Dans intrauterin în trei tablouri) ((*** Texte teatrale suprarealiste , ed. Unitext, București 2005)) și Amphitrite (Mișcări suprataumaturgice și non-oedipiene) ((*** Texte teatrale suprarealiste , ed. Unitext, București 2005)), combină imagini și cuvinte într-un joc cu hazardul atât de plăcut avangardiștilor, în care întâlnirile dintre cuvinte și imagini se petrec halucinant și, uneori, descurajant. Personaje care aleargă după furculițe ca după niște fluturi, care își scot din urechi linguri cărora le varsă conținutul peste insecte, capete care se despart în două sau sâni care se desprind de trup având viață separată, toate acestea bombardează cititorul care cu greu mai ține în mâini frâiele lecturii. Doar o citire mai atentă poate dezvălui faptul că autorul combate și aici complexele impuse de știință omului (“sunt răspândite prin încăpere, violuri abisale imprimate”), văzute ca niște ruine pe care fiecare trebuie să le îndepărtăm. Continuarea este pozitivă, dar nu prin imaginile folosite, ci prin finalitatea de un nivel ridicat al calități trăirii, în asentimentul liniilor de forță avangardiste (“lectura (…) însoțită de țipete ușoare, de câteva cifre, desene și litere aranjate într-o ordine arbitrară, dar asemănătoare unui rebus”).

Eternul revoluționar

Prin Gherasim Luca avangarda pe teritoriul nostru încearcă, fie doar pe hârtie, să își mențină numele de laborator artistic viu și încrezător (până la naivitate) în direcțiile trasate la început și abandonate chiar de către inițiatorii de la Paris. Suprarealismul devenea istorie chiar prin acordul artiștilor implicați, ceea ce era echivalent cu o sinucidere.

Gherasim Luca va continua să combată prin scrierile lui mereu polemice (atunci când se desfășura în manifeste), mereu revoluționare și pline de inițiative (la revista Alge nr.5 și 6, va oferi spațiu de desfășurare unor copii, Fredy Goldenstein și Mielu Miziș, ale căror scrieri erau văzute ca “lovituri de topor, clopote și iar clopote”), încremenirea și tendința suprarealismului de a lua locul artei dominante față de care s-a răzvrătit. A făcut toate acestea fără obosire, fără fi stagnat, al unui fel de exprimare comod care să-i devină familiar și la îndemână. Abordând constant aventura suprarealistă ca pe ceva inedit, Gherasim Luca a fost unul dintre artiștii care a trăit la propriu visul de a rămâne mereu revoluționar, față de tot și de toate, inclusiv față de ceea ce crease personal într-o anumită perioadă de timp, un artist care nu s-a speriat de nou, așa cum cerea E. Zola, chiar dacă asta îl condamna la o permanentă autoanihilare.

Ștefan Ciobanu

Bibliografie

H. Frank – La început a fost scandalul, ed. Meridiane, București 1971
Ion Pop – Avangardismul poetic românesc, Editura pentru Literatură, București 1969
Marin Mincu – Avangarda literară românească, ed. Minerva București 1983
Revista Alge, seria I 1930 – 1931 (ed. Vinea, ediție realizată prin facsimilare)
*** Texte teatrale suprarealiste , ed. Unitext, București 2005

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.