Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Gena Limbii

Concurs: NexT te trimite in Belgia

Festivalul International de Film NexT relanseaza concursul de critica initiat anul trecut, in parteneriat cu Festivalul International de Film Francofon...

Continuare...


Powered by

Gena Limbii

Adrian Mielcioiude @
16 June 2016

Cum supravieţuieşte un popor care nu beneficiază de un stat al său care să-i slujească interesele? Vorbindu-şi limba şi transmiţând-o din generaţie ȋn generaţie peste timp.

Indivizii sunt vehicule pentru limba poporului din care fac parte, aşa cum sunt vehicule pentru genele lor care se folosesc de ei până când indivizii se uzează şi parchează definitiv ȋntr-un cimitir, nu ȋnainte să-i programeze să le transfere ȋn generaţia următoare de vehicule-individ, şi tot aşa, generaţie după generaţie, până când un accident poate ȋntrerupe acest lanţ de transport care perpetuează genele fiecărei specii de-a lungul timpului.

Spre deosebire de gene, care ȋi manipulează pe indivizii unei specii să se reproducă, tocmai pentru ca ele să-şi asigure supravieţuirea pe o perioadă de timp mai mare decât durata de viaţă a fiecărui individ, limba nu poate să facă acest lucru. De aceea supravieţuirea limbii unui popor nu e asigurată ȋn mod natural, biologic, ea depinde, ȋn primul rând, de fiecare familie ȋn parte care transmite copiilor limba strămoşilor săi şi de statul care contribuie la educaţia cetăţenilor săi ȋn limba / limbile pe care aceştia le vorbesc prin instituţiile sale cu rol cultural.

Unul dintre cele mai elocvente exemple care demonstrează rolul esenţial pe care ȋl joacă limba ȋn păstrarea identităţii şi, implicit, ȋn supravieţuirea unui popor, ȋmpiedicând asimilarea şi dispariţia lui ȋn cultura altui popor, ni-l oferă istoria românilor. Statele românilor au apărut pe harta Europei abia ȋn secolul XIV, ȋn condiţiile ȋn care glotogeneza şi etnogeneza lor se ȋncheiese ȋncă din secolul VIII. Sunt şase sute de ani ȋn care românii au reuşit să-şi păstreze limba, reuşind ȋn acest fel să supravieţuiască din punct de vedere identitar pe un teritoriu foarte ȋntins fără să aibă un stat al lor. Mai mult, ȋn tot acest timp la nord de Dunăre (teritoriu expus invaziilor unor numeroase triburi migratoare) românii băştinaşi au reuşit să-i asimileze pe slavi, precum şi alte triburi mai puţin numeroase, fără ca aportul cuvintelor pătrunse ȋn limba română dinspre aceste triburi să-i denatureze ȋn mod fundamental caracterul latin moştenit din vremurile ȋn care mare parte din acest teritoriu era sub administraţia Imperiul Roman.

Evenimentul care a influenţat decisiv apariţia la nord de Dunăre a unui stat românesc mai târziu a fost retragerea romană prematură din Dacia, ȋncepută ȋn 256 e.n., ȋn timpul ȋmpăratului Gallienus, şi ȋncheiată ȋntre 271-275 e.n., in timpul ȋmpăratului Aurelian când graniţa Imperiului din această parte a lumii s-a fixat pe linia Dunării. Această decizie de retragere la sud de Dunăre a fost motivată de dificultatea apărării nordului fluviului de valurile succesive de triburi migratoare războinice care se revărsau din Asia atacând Imperiul ȋn această regiune. Dacă retragerea nu avea loc şi triburile agresive puteau fi “ȋmblânzite” cu statutul de foederati acceptaţi ȋn graniţa Imperiului, instituţiile şi funcţionarii romani (administraţia romană, funcţionarii fiscului şi juriştii romani) ar fi putut să fie integrate ȋntr-un stat creat la nord de Dunăre mult mai devreme, aşa cum s-a ȋntâmplat la sudul fluviului (şi ȋn Occident, unde popoarele germanice s-au instalat ȋn Imperiul Roman de Apus) când aceste instituţii au intrat ȋn stăpânirea proto-bulgarilor care le-au folosit la formarea statului lor ȋncă din secolul VII. Toate statele apărute pe harta politică a Europei ȋn prima mie de ani a erei noastre pe teritoriului Imperiului Roman ȋn declin au urmat ȋn mare acelasi scenariu. Popoarele migratoare se instaleaza ȋn Imperiu, se creştinează sau vin deja creştinaţi, unde beneficiază de know-howul instituţiilor romane şi ȋşi fondează statele ȋn componenţa cărora intră populaţia latinofonă existentă deja la venirea lor, o mică parte a ei (elitele) ajungând să facă parte din clasa conducătoare al cărei nucleu principal este dat de migratorii războinici.

Spre deosebire de noi românii, vecinii noştri bulgari şi unguri şi-au fondat statele până ȋn anul 1000 e.n. Ambele state au fost create de triburi migratoare venite din Asia şi sedentarizate pe teritorii cu populaţie locală romană şi slavă (ȋn cazul ungurilor, şi germanică) ȋn contexte externe care au favorizat aceste creaţii politice. Maghiarii, populaţie fino-ugrică, din ramura ugriană, originară din spaţiul cuprins ȋntre Munţii Altai şi nordul Iranului care pleacă ȋn secolul I e.n. din această regiune şi se aşează pentru o vreme ȋn ţinuturile cuprinse ȋntre Munţii Urali, fluviul Volga şi râul Kama. Bulgarii, populaţie de neam turc cu rădăcini ȋn Asia Centrală au poposit ȋn stepa Ponto-Caspică şi ȋn regiunea râului Volga ȋn secolul VII e.n. O diferenţă importantă ȋntre triburile de maghiari şi bulgari, ambele sedentarizate la finalul migraţiei lor pe teritorii cu populaţie locală de alt neam, este aceea că bulgarii au fost asimilaţi de populaţia locală majoritar slavă, urma lor păstrându-se doar ȋn numele ţării, pe când ȋn cazul maghiarilor procesul s-a derulat invers.

Bulgarii au sosit primii şi s-au instalat pe teritoriul Imperiului Roman de Răsărit când acesta era zguduit puternic de criza iconoclastă care l-a slăbit foarte mult. Din această cauză bizantinii i-au acceptat până la urmă pe bulgari ca foederati (aliaţi), ulterior ei creştinându-se ȋn ritul răsăritean. Capitalele ţarilor bulgari s-au construit cu ajutorul arhitecţilor şi meseriaşilor romani care le-au făcut inclusiv vasele de navigaţie pe mare şi maşinile de război utilizate de aceştia ȋn campaniile lor de cucerire a noi teritorii. Astfel, după ce bulgarii iau ȋn stăpânire mai ȋntâi o parte a teritoriului de la sud de Dunăre (sosirea masivă a slavilor cu un secol ȋn urmă ȋi forţează pe români să se refugieze la nord de Dunăre şi ȋn zonele muntoase ale peninsulei Balcanice), in secolul VIII ȋşi extind dominaţia şi la nord de Dunăre, ajungând la sfârşitul secolului IX să atingă expansiunea maximă. Aproape tot teritoriul României de astăzi şi partea de est a Ungariei, dar şi Bugeacul (Basarabia istorică) era controlat de bulgari. Românii, care ȋnaintea venirii bulgarilor trăiau atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, au intrat automat ȋn sfera de dominaţie politică a bulgarilor care le-au impus să adopte ritul creştin slav estic, ȋn locul celui de formă latină adus pe teritoriul locuit de ei de ȋmpăratul Constantin in 325 e.n., şi alfabetul chirilic. A fost momentul când s-a distrus una dintre cele mai importante legături psihologice şi spirituale cu restul lumii latine occidentale. După ce Ioan Tzimiskes ȋncepe cucerirea Bulgariei ȋn 972, Vasile al II-lea Bulgaroctonul o desăvârşeşte ȋn jurul anului 1000, punând astfel capăt primului stat (ţarat) bulgar.

Spre sfârşitul secolului IX sosesc din stepa euroasiatică şi maghiarii care se aşează pe Tisa. După bătălia de la Lechfeld din 955, când ungurii sunt ȋnvinşi de vecinii lor germani, dispariţia statului lor ameninţat după această ȋnfrângere decisivă este ȋmpiedicată de protecţia pe care Papa Silvestru le-o acordă ȋn schimbul statutului de stat vasal Romei (regat apostolic), urmată de creştinarea lor ȋn masă, ȋn jurul anului 1000. După această dată ungurii ȋşi extind stăpânirea până la arcul carpatic, astfel ȋncât ȋn secolul XIII pe harta politică a Europei Regatul Ungar ȋnghiţea tot teritoriul de la vest de Carpaţi.

Cucerirea Transilvaniei de către unguri, derulată ȋntre secolele XI-XIII, ȋi va ȋmpiedica şi pe românii de aici să aibă propriul stat, aşa cum s-a ȋntâmplat ȋn cazul românilor de pe cuprinsul primului Ţarat Bulgar.

După retragerea Aureliană din provincia Dacia, lumea latină a continuat să existe şi la nordul Dunării, nu numai la sud. Există ȋn acest sens dovezi arheologice incontestabile. Ceea ce deosebea ȋnsă, esenţial, teritoriul lumii latine de la nordul fluviului de cel din sud era lipsa acelor instituţii ale Imperiului Roman pe care migratorii le-au folosit ca să-şi ȋntemeieze propriile state. Începând din secolul II, când romanii cuceresc definitiv Dacia, până ȋn secolele VII-VIII, ȋn creuzetul acestei lumi latine populând spaţii vaste din nordul şi sudul Dunării s-a desfăşurat procesul formării poporului român, care a avut focarul ȋn regiunile de deal şi de munte ale Daciei Romane fondate de Traian, ȋn Transilvania intracarpatică, de unde s-a alimentat ȋn tot restul acestui vast teritoriu.

La sfârşitul etnogenezei lor (sec VIII), românii de pe ambele maluri ale Dunării sunt dominaţi politic de bulgari (primul Ţarat Bulgar), cei de la sudul fluviului având o pondere mai mică ajungând cu timpul să formeze enclave de limbă romȃnă peste tot ȋn Balcani, unde din cauza izolării şi influenţelor slave şi greceşti inevitabile, din trunchiul limbii romȃne ȋncep să crească ramurile dialectelor sale. Pentru că la sud de Dunăre nu s-au format limbi de origine latină distincte, ci doar dialecte ale limbii române, istoricii au avut un argument solid să afirme că romanicii (latinofonii) de la nordul şi sudul Dunării au avut contacte strânse ȋn tot acest interval lung de timp şi că izolarea românilor de la sud de fluviu de marea masă nord-dunăreană a poporului lor din cauza bulgarilor si slavilor sudici s-a făcut târziu, când glotogeneza şi etnogeneza românilor erau ȋncheiate.

Primul stat la crearea căruia românii au avut un rol determinant furnizând dinastia conducătoare (dinastia Asăneştilor) a fost Ţaratul Româno-Bulgar (1185-1258), ȋntemeiat la sud de Dunăre cu capitala la Târnovo. El stăpânea teritorii de pe ambele maluri ale fluviului şi a sfârşit prin fragmentarea ȋn formaţiuni politice mai mici cucerite de către Imperiul Otoman.

La nord de Dunăre, nemaiexistând demult instituţiile administraţiei romane care să asigure suportul fondării unui stat şi aici, zona fiind expusă invaziilor migratorilor timp ȋndelungat (cauza retragerii aureliene din această parte a Imperiului Roman), românii nu au avut posibilitatea să se organizeze politic ȋntr-un stat mai devreme de sec XIV, nucleele economico-sociale şi politice româneşti nedepâşind nivelul unor cnezate şi voievodate cu anvergură politică mai mică. Acesta este şi motivul pentru care pe nicio hartă politică care tratează istoria primului mileniu al erei noastre nu apar românii, ceea ce nu ȋnseamnă că ei nu existau fizic ȋn această parte a Europei.

Cum am arătat, odată cu extinderea stăpânirii Regatului Ungar (sec XI-XIII), cnezatele şi voievodatele româneşti existente pe teritoriul cuprins ȋntre râul Tisa şi curbura Carpaţilor intră treptat sub stăpânire maghiară astfel ȋncât apariţia unui stat românesc pe acest teritoriu se va amâna până la ȋnceputul secolului XX. În schimb, pe teritoriile din afara arcului carpatic, românii vor avea ocazia ȋn secolul XIV să-şi unească formaţiunile lor statale mai mici cu ajutorul unor voievozi din Transilvania şi să formeze primele două state româneşti de sine stătătoare: Ţara Românească şi Moldova.

Dacă apariţia statelor vecinilor noştri bulgari şi unguri a fost favorizată de instituţiile romane prezente pe teritoriul cucerit, de criza Imperiului Bizantin, de sprijinul Papei Silvestru, şi nu ȋn ultimul rând de calităţile acestor popoare, apariţia primelor două state medievale româneşti a fost favorizată ȋn nord de criza Regatului Ungariei, slăbit de conflictele dintre cumanii stabiliţi ȋn regat (şapte din cele doisprezece triburi câte avea poporul cuman) şi marea nobilime ȋn timpul domniei regelui Ladislau Cumanul, de invazia tătarilor Hoardei de Aur din 1285 şi asasinarea regelui ȋn 1290, urmate de marea anarhie din 1290-1308, şi ȋn sud, de destrămarea Ţaratului Româno-Bulgar (1258). Sunt istorici care avansează chiar posibilitatea unei continuităţi imperiale dintre imperiul Asăneştilor şi Ţările Române.

Chiar dacă Regatul Ungariei, refăcut după criza prin care trecuse, ȋncearcă să reinstituie pe cale militară suzeranitatea asupra Ţării Româneşti, prin Carol Robert de Anjou ȋnvins de Basarab I la Posada (1330), şi asupra Moldovei, prin Matia Corvinul ȋnvins de Ştefan cel Mare la Baia (1467), cele două state ale românilor vor rămâne o realitate politică până la unirea lor din 1859. La aproape două sute de ani după celebra bătălie de la Posada, ȋn urma unei bătălii la fel de hotărâtoare pentru destinul unei ţări, Mohacs (1526), ȋnsuşi Regatul Ungariei va ȋnceta să mai existe sub forma de Regat Independent al Ungariei ca teritoriu unificat.

Am văzut cum românii, după şase sute de ani de la sfârşitul glotogenezei şi etnogenezei lor (sec.VII-VIII) ȋn care nu au avut un stat, au reuşit ȋn secolul XIV să aibă chiar două, Ţara Românească şi Moldova. Aceste ţări româneşti ȋnglobau doar acea parte a teritoriului ȋntins locuit de români la sfârşitul etnogenezei lor care a rămas necucerită de vecinii mai puternici de la sud şi nord.

Am ȋnceput acest articol punând o ȋntrebare generică. Îl voi ȋncheia punând aceeaşi ȋntrebare ȋn cazul particular al românilor: Cum au supravieţuit românii şase sute de ani ȋn condiţiile ȋn care nu au avut un stat al lor care să le slujească interesele? Cum au supravieţuit românii care au trăit o mie de ani pe teritoriul altor state până când ȋn 1918, unii dintre ei pentru scurt timp, s-au regăsit alături de ceilalţi români ȋntr-un singur stat? Răspunsul este acelaşi pentru toate popoarele care pe traseul lor istoric au trăit ȋn diverse perioade ȋn state care nu le garantau dreptul la educaţie ȋn limba maternă: vorbindu-şi limba acasă şi transmiţând-o din generaţie ȋn generaţie peste timp. Căci limba este recipientul care păstrează ȋn el cultura şi tradiţiile unui popor asigurându-i o identitate care ȋl fereşte de pericolul asimilării, oferindu-i cheia supravieţuirii.

Într-o Uniune Europeană ȋn care statele naţiune se vor transforma treptat ȋn regiuni-provincii ale acestui nou Imperiu care va pune accentul mai mult pe drepturile individuale, decât pe cele de grup, am ȋncredere ȋn viitorul românilor care având gena limbii vor face faţă provocărilor care urmează, „căci a neamului poveste ȋnainte mult mai este.” În acelaşi timp, având ȋn vedere experienţa lor istorică, cred că românii se vor dovedi ȋnţelepţi respectând mereu dreptul la educaţie ȋn limba lor maternă a tuturor celor de alt neam care trăiesc pe acelaşi teritoriu cu ei.

gena-limbii

Despre autor

Adrian Mielcioiu

| Blog | De același autor

Numeroase premii la diverse festivaluri literare. În 2005 publică primul său volum de poezie, "Despachetări carnivore". Publică poezie în numeroase reviste literare. În anul 2013, la editura Brumar, a publicat un al doilea volum de versuri: “Crânguri de portocali”.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.