Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Gânduri spre tine

Nu înțeleg perfectul

Nu înțeleg perfectul, dar iubesc rațiunea, raționez conceptul, că nu-i doar ficțiunea. Trăiesc și zile albe, te-mbăt în poliandre, te-nvălui...

Continuare...


Powered by

Gânduri spre tine

Vladimir Sde @
9 April 2015

Nu ştiu eu care este treaba cu sufletele pereche dar ştiu atât: că eşti o minune.

Nimeni nu cunoaşte nimic

Cu cât ne interconectăm mai mult, cu atât devenim mai singuri… Aş vrea să cred în tot ceea ce tu simţi sub raport spiritual (cu precădere înclinarea ta spre ortodoxism şi sensibilitatea ta acută când asculţi o conferinţă/ lecturezi un material spiritual), însă firea mea a fost dintotdeauna înclinată spre un fatalism existenţialist: viaţă este o oroare, o simplă alăturare de întâmplări ale unui hazard cosmic.

Viată are o singură certitudine: moartea ca sentinţă universală pentru fiecare dintre noi, indiferent de faptele pe care le-am săvârşit pe acest pământ. Fiecare îşi construieşte propria moarte: pentru creştin e raiul sau iadul, pentru ateu e neantul ş.a.m.d. Spre deosebire de tine, eu nu cred într-un criteriu/etalon lumesc faţă de care ne putem raporta, de exemplu dihotomia bine-rău sau frumos-urât. Nimeni, absolut nimeni de pe pământul acesta nu are vreun monopol asupra adevărului divin. Nimeni nu cunoaşte nimic.

Am nevoie de tine

Trăim într-o relativitate îngrozitoare! Cu ce suntem noi mai buni, I., faţă de călugării budişti care practică asceza şi detaşarea zeci de ani? Cum putem să fim atât de aroganţi în gândire încât să credem că, în fapt, credinţă noastră e singura care aduce mântuire sufletului? Eu nu pot să cred aşa ceva. Aş vrea din tot sufletul să mă pot abandona eticii creştine, să cred cu toată fiinţa în normele sale de conduită şi să fac din viaţa mea un monument, o opera de artă demnă de un bun creştin. Spre ruşinea mea nu pot fără ajutorul tău. Am nevoie de tine în acest sens.

Nu simt aceeaşi emoţie ca şi tine, nu sunt pătruns de sublimul unei prelegeri creştine decât temporar. Tind spre mântuirea sufletului meu, dar încă nu am puterea ta de a mă abandona lui Dumnezeu, de a-mi dărui întreaga mea fiinţă acestuia. Nu ştiu să fiu umil, nu pot fi umil (încă). Nu mă pot apleca în genunchi şi nu pot găsi calea unei comunicări cu Dumnezeu. Îmi lipseşte exerciţiul rugăciunii, cum, de altfel, îmi lipseşte ambiţia cultivării laturii sportive/fizice.

Mă deranjează că ai refuzat să vii cu mine la biserica din Cipariu. Înţeleg motivaţia alegerii tale însă aş vrea să înţelegi că eu nu mă simt bine la catedrală. Nu simt aceeaşi împăcare, mulţumire, bucurie pe care o simţi tu. Bineînţeles că am abordat problema aceasta şi tu mi-ai spus că pot să merg liniştit, dar tu vei continuă să rămâi în acelaşi loc. Cu alte cuvinte – tu într-un loc, eu în altul, ceea ce nu ar fi deloc sănătos pentru relaţia noastră. De aceea am cedat.

De ce să ne trădăm pe noi înşine?

Tu nu poţi înţelege, de asemenea, de ce eu nu simt nevoia de a mă înconjura de oameni, de prieteni. Da, parţial de acord cu faptul că prietenia e dragostea în afară căreia nu există mântuire, dar pentru mine dragostea individuală/ pasiunea/ iubirea faţă de un singur om este prioritară în planul mântuirii. Nevoia mea de oameni/ prieteni este redusă. Prefer relaţionarea în limitele unei atitudini colocviale, fără a mă implică emoţional. Nevoia implică o carenţă şi dacă prietenia înseamnă a te dărui eu nu simt că este necesar să fac acest lucru faţă de alţi oameni.

Se spune că pasiunile individuale sunt egoiste şi că prietenia ar fi autentica dragoste nealterată, fără descompunere. Eu funcţionez altfel: nu mă pot dărui decât unei singure fiinţe cu întreagă mea fiinţă, total, fără limitări, iar celorlalţi m-aş putea dărui doar cu limitări. A mă dărui cu limitări ar însemna să mă înscriu în ordinea relativistă a lumii, fapt pentru care m-aş detesta. De ce să ne facem una cu lumea, să renunţăm la ce suntem şi a ne înscrie în lume? Doar pentru că lumea prescrie anumite norme la care este imperativ necesar să aderăm? De ce să ne trădăm pe noi înşine?

Singurătate în doi

Murim puţin câte puţin cu cât acordăm lumii primat asupra spiritului nostru. De ce să gândim în termenii contractului social la care aderăm de dragul unor privilegii? Tu nu vezi ce a devenit lumea? Nu trăim în postmodernism, ci în postumanist. Dacă generaţia ’27 caută omul noul, noi încă ne silim să îl căutăm pe cel din perioada interbelică, spre care privim cu nostalgie. Snobismul ne domină societatea iar prostia grosieră generată de educaţia deficitară vlăguieşte întreagă societate.

Există o conştiinţa colectivă a apartenenţei comune, a identităţii de limbă, cultură, civilizaţie dar nu mai există valori autentice care să motiveze/sudeze societatea. Tinerii iau la mişto starea de fapt, bătrânii au spiritul degenerat de anii de comunism, biserica refuză să abandoneze dependenţa sa faţă de stat şi să o transforme într-o dependenţă faţă de oameni, toată lumea se ia la mişto printr-un discurs al urii, al invidiei, a luării în deşert. De ce să mă dăruiesc acestei lumi când pot sta confortabil sub un clopot de sticlă, să nu aud nimic decât vocea mea şi a ta? Să reduc la minimum orice dependenţă şi obligaţie faţă de ceilalţi, să mă abandonez ţie?

Singurătate în doi. Detaşare de cotidian, ieşire din istorie. Minunea mea, noi doi ne putem croi un drum în această lume, împreună, fără a ne lasă acoperiţi şi sufocaţi de ea. Nu-mi cere să fiu cum eşti tu căci eu nu sunt ca şi ţine. Nu există în tot universul două entităţi identice. Nu există două entităţi cu aceleaşi nevoi.

Nu există o crimă mai mare decât aceasta…

Omul are nevoie de dragoste cum poate are nevoie de oxigen. E o chestiune organică şi tot ce este organic este supus descompunerii. Aş vrea să te mulţumeşti cu ce sunt, să îmi accepţi nevoia de singurătate în doi. Nu trebuie să te îngrijorezi pentru mine. În clipă în care o să mă predau neantului social cotidian voi pieri, mă voi trăda pe mine. Înţelegi ce înseamnă a te trăda pe tine însăţi. Nu există o crimă mai mare decât aceasta. Poate doar aceea de face dragoste fără a iubi. Eu am cunoscut-o şi pe această, din păcate.

Am nevoie de ţine, şi organic şi spiritual. Am nevoie de ţine să celebrez viaţa, nu pentru că eu nu aş şti să o celebrez, ci pentru că te iubesc şi pentru că fără tine totul ar deveni searbăd la fel ca în anii în care te căutăm. Supravieţuim, dar fiecare ar trebui să guste ce îi place din viaţă.

Din păcate nu este aşa: lumea gustă ceea ce este la modă, într-un snobism conformist, incapabilă să discearnă între ceea ce îi este util, cu adevărat necesar propriului suflet. Lumea nu ştie să aleagă, ea consumă ce i se serveşte. De ce atunci o atitudine de frondă, că şi a mea, să fie privită cu reticienta de tine? De ce să te nedumerească? Nu caut să fiu original, nu fac din asta un titlu de glorie, vreau doar să trăiesc. Să trăiesc şi atât. Să trăiesc cum vreau eu. Fără idealurile prescrise de lume. Nu putem trăi, oare, fără să avem un ideal postuman? Să trăim şi atât?

Fii cu mine! Poartă-mă în suflet

Te iubesc. Simplu, căci orice încercare de a a-ţi face o declaraţie de dragoste nu ar putea reflecta starea mea interioară. Vreau să fiu cu ţine toată viaţa cu toate că te cunosc de doar patru luni. Ne-am cunoscut din întâmplare şi de asta tu eşti o minune pentru mine. În lume se petrec minuni dar pe care nu le vedem orbiţi de aneantizarea socială şi ar fi o mare idioţenie să nu te ţin lângă mine. Nu ştiu eu care este treaba cu sufletele pereche dar ştiu atât: că eşti o minune.

În singurătate izvorăşte şi o doză acută de egoism, o tendinţa de a deţine monopolul în diverse aspecte cotidiene. Îmi asum acest lucru, îmi asum şi momentele în care mă enervez pentru chestiuni mărunte izvorâte din simple neînţelegeri. Voi fi mai bun.

Fii cu mine! Poartă-mă în suflet, căci văd că te străduieşti mult, dar nu te trăda. Vino în braţele mele şi lasă-te iubita într-un timp mort şi nu te mai îngrijora că încă mă încăpăţânez să trăiesc într-un clopot de sticlă. Mai lasă-mă.Vreau tot cu tine!

Vladimir S.

cruce-dragoste

Despre autor

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.