Filosofia și alte meserii

Specializarea e pentru insecte.

“A human being should be able to change a diaper,
plan an invasion, butcher a hog, conn a ship, design a building,
write a sonnet, balance accounts, build a wall, set a bone,
comfort the dying, take orders, give orders, cooperate,
act alone, solve equations, analyze a new problem,
pitch manure, program a computer, cook a tasty meal,
fight efficiently, die gallantly.
Specialization is for insects.”

R. A. Heinlein

Acum câteva săptămâni, jurnalista canadiană Shannon Rupp a scris un articol scurt, și în scurt timp viral, în sprijinul filosofiei. Miza textului e în titlu: Be employable, study philosophy. Întrebată ce ar trebui să facă tineretul veleitar pentru a ajunge acolo sus, doamna Rupp a răspuns:

I tell people the most useful classes I took were all in philosophy. Yes, the course of study that has long been denigrated as frivolous and useless in the job market has been the part of my education that I lean on again and again. For work and everything else.

Un gazetar acuză, cu alte cuvinte, căci știm concepția consacrată. În orele de filosofare oamenii își pun barba-n pumni, se uită în sus, mijesc pentru a capta cât mai slovelnic idei folositoare cu precădere nimănui, apoi scriu articole încâlcite pe care le pot descâlci o mână de alți oameni, își spun între ei “conferențiari” ori “doctori” ori “profesori” și trăiesc bine-mersi până la adânci bătrâneți fără să fi mișcat un băț cu vreun folos. Cu toate acestea, “mult denigratul”, “frivolul” și “inutilul” traseu de la licean la licențiat în filosofie are în Rupp un surprinzător portant.

De ce e filosofia utilă?

Pentru că studiul filosofiei, aflăm din articol, dezvoltă claritatea gândirii: „Spuneți-mi un aspect al vieții de zi cu zi, care nu ar putea beneficia de abilitatea de a gândi clar”. Iar iscusința dată de filosofie nu este doar utilă, este mereu utilă. Căci studiul filosofiei nu este un exercițiu care riscă, precum proverbialul joben ce umbla la Mon Jardin, să iasă din vogă. Filosofia nu este unul dintre “acele subiecte vagi și trendy” care răsare după vijelii paradigmatice și dispare după ce poporimea s-a convins că revoluționarii erau ei înșiși retrograzi. Nu, filosofia este un troc cu “real skills” – ne spune Rupp – “și am descoperit că adevăratele discipline, cele care ne învață să gândim clar, nu-și pierd niciodată valoarea”.

Între multele cinuri filosofice, epistemologul pare să aibă pâinea și cuțitul:

Epistemology — the study of what we can know — turned out to be particularly useful, since people love to tell reporters what they believe as if it’s a fact. Well, to be fair, they often don’t know the difference between their beliefs and facts. They think the mere fact that they believe something is true — for example, that angels watch over us — makes it true. While it’s true that they’re not lying, exactly , sorting out meaningful information from the mis- and dis- versions used to be the job of ink-stained wretches.

Articolul se termină, cum altfel, cu un îndemn către filosofie: cursuri de filosofie obligatorii pentru orice tânăr jurnalist, întrucât “dacă înveți întâi studenții să gândească clar, ei pot face orice”. Îndemnul doamnei Rupp e unul asumat vânturatic, din moment ce universitățile vor pune pe tarabă în continuare, din nenorocire, năluca prelegerilor trendy.

După părerea mea sfatul doamnei Rupp e îndoielnic.

Iar nu pentru că facultățile care servesc Derrida pe bandă rulantă sunt de fapt mai în măsură să arate calea tinerilor jurnaliști. Și nu pentru că referatele de critică ale studenților postmoderniști sunt în realitate mai utile și mai clare decât ni le prezintă ea. Ci pentru că salutara filosofie la care face ea referire (hélas!) nu există, iar cea care există nu are (hélas) promisul efect.

După părerea mea numai cine nu a studiat serios o filosofie poate trăi cu impresia că există Filosofie și că studiul ei e cine știe ce ișchiuzarlâc. Filosofia nu există din același motiv pentru care nu există Religie, Istorie ori Logică – putem vorbi doar despre filosofii, religii, sau logici, discipline al căror studiu rezultă de regulă într-o specialitate „mică”, de rază scurtă. Cine va ateriza din întâmplare în mijlocul oamenilor de cultură îi va surprinde pe aceștia disecând cu însuflețire probleme dintre cele mai anoste, probleme pentru care – poftim – o expertiză întocmai ca a lor este soluția. Expertiza și problema omului de cultură sunt două fețe ale aceleiași monede. De aceea, ce înveți din înțelegerea filosofiei lui Kant sau a islamismului sau a logicii modale este util exclusiv rezolvării problemlor care țin de filosofia lui Kant, de islamism sau de logica modală.

Turnoff?

Poate. Însă cred că nici alternativa n-ar fi un desfăt al minții. O filosofie universală, presupunând că așa iscodenie e posibilă, s-ar naște probabil sub forma unei metodologii. Filosofia ar deveni atunci un set de principii pe cât de generale pe atât de banale, o arhivă de reguli adormitoare (manifeste oricum tuturor celor fără pregătire!). Însă nu avem, cred, de ce să ne temem. E puțin probabil ca un așa monstru apolinic să răsară vreodată.

Până în prezent, cine a încercat să înjghebe o filosofie primară s-a fript bine. De fapt, e demn de atenția doamnei Rupp faptul că multele epistemologii (cumva redute ale clarității împotriva jurnalismului alambicat, dacă urmărim articoul ei) dau cele mai bune exemple. Astăzi, post-pozitiviști sunt revoltați foc împotriva relativismului postmodernist, la rândul lui revoltat împotriva neo-pozitiviștilor, ei înșiși contra-revoluționari ai revoluției neo-kantianilor, ei înșiși contra-revoluționari ai primilor pozitiviști, ei înșiși revoltați împotriva existențialiștilor, ei însuși revol… în fine. Epistemologia post-pozitivistă are o taxă de plătit la termen din care, prezic astrele, va rezulta o deturnare corespondentă. (Într-o carte apărută în 2004, A nice derangement of epistemes – post-pozitivism from Quine to Latour, Zammito explică foarte lizibil încâlcitele povești ale epistemologiei de secol douăzeci).

Meditațiile (1641) lui Descartes – primul mare epic fail de gen

Dar poate că amplificăm aici nejustificat punctul de vedere al doamnei Rupp.

Poate că în apărarea ei, nu studentul Filosofiei, ci studentul multelor filosofii e cel care are de câștigat la capitolul claritate în gândire. În parcurgerea istoriei filosofiei, ar spune aceasta, studentul nostru are șansa de a cântări, de a socoti, de a băga la cap că nu e așa ci altminteri, de a întrevedea dubii acolo unde tot cartierul predică certitudine, de a apăra certitudinile de rânjetul scepticilor etc. Nu este asta ceva util? Nu antrenează deci multele dezbateri (chiar în lipsa unei filosofii unificatoare) simțul deliberativ al tânărului jurnalist?

După părerea mea – nu. Studiul filosofiei este, văzut din unghiul iscusinței și al miturilor ce-l înconjoară, asemănător studiului șahului. Cine studiază mari jocuri de șah, mari șahiști, mari partide, mari „discuții”, cine se înfruptă din pita state of the art din cuptorul teoreticienilor, cine poate analiza jocuri de șah și evalua mutări – cine, pe scurt, este un expert al șahului nu are drept consecință nicio altă experiență. În spatele tablei de șah, Mikhail Tal e Magicianul din Riga. În pijamale ori la piață, Mikhail Tal e un moșuleț chel, fără dinți și fumător.

Cea mai plictisitoare dintre specii

E o preconcepție că matematicienii scot foarte precis rădăcina pătrată, că avocații sunt niște oameni rezonabili, că istoricii țin minte tot și dentiștii se spală foarte des pe dinți. Șahiștii, ca și matrițerii prin frezare de altfel, au o expertiză „mică”, de rază scurtă. Ambii ar putea trăi cu impresia că priceperea pe care o dobândesc în timp are la bază o filosofie primă, aplicabilă orișiunde, însă ambii s-ar înșela. Filosofii nu sunt cu nimic mai aparte din acest punct de vedere – spre necazul multora dintre ei.

Și-atunci studentul de jurnalism ar fi mai bine sfătuit să obțină întâi o specializare, apoi o tehică jurnalistică, și în final o arie neacoperită, o problemă pentru care expertiza lui – poftim – e soluția. Nu văd unde, între acestea sarcini, ar încăpea distincțiile filosofice. Asta nu înseamnă că nu el se poate îndulci din tot soiul de bunătăți, de la jazz la fotbal american la tehnici de patiserie. Ba chiar, o maturizare apreciabilă asta presupune și tocmai de aceea „furnica” – pentru a face referire la motto – e cea mai plictisitoare dintre specii. Cu expertul a cărui viață se învârte în jurul experienței lui nu se poate bea o bere; e ca un copil a cărui cuprindere se rezumă la locul lui de joacă.

PS: Rămânem, în final, cu ceva în aer. Dacă șahistul e bun la șah, matrițerul bun la matrițare, jurnalistul e bun la jurnalistică… la ce e bun e filosoful? Adică, foarte bine, nu există Filosofi cum nu există Filosofie, dar realistul, neo-pozitivistul, raționalistul, existențialistul, pragmaticianul și toți restul: a quoi bon? Aș spune că toți acești oameni se pregătesc temeinic pentru a deveni, dacă se dumiresc cu privire la regulile discuției academice și capătă iscusința necesară, profesori universitari.