Din negura acestui veac
Pășește fiul hâd, pribeag
Ce umblă-n ale sale tot mereu
Crezând că el e unul dumnezeu
Și se încrede în a sa putere,
Își face crez adesea din himere
Și-și uit-adevărata fire,
C-a fost chemat spre nemurire.
Sărmanul, împlini-va-i voia
Vrăjmașului ce-n chip ascuns se învoia
Să-i spulbere întreaga conștiință
Cu-a sa șireată atotștiință.
Căci fiul, fermecat de gânduri,
Își puse toată istețimea-n rânduri
Și el făcu din propria învățătură
Făgaș al lumii- o nouă scriptură.
Și din aceasta toți se vor înțelepți,
Cuvinte mii din ea mulți vor grăi,
Dar cu a lor zadarnică învățătură
Nu vor mai ști de-i adevăr, ori de e zgură…
Oh, voi, cei înțelepți ai veacului de-acum,
Oh, voi, ce faceți din știință scrum,
Vă preschimbați rațiunea în simțire
Și-o adânciți ca mândră glăsuire,
Să se audă peste veacuri
Cum înțelepții azi găsit-au leacuri
La suferința lumii-ntregi;
A celor mai sărmani, a fiilor de regi…
Și cum izvorul vieții veșnic nesecat
E tot păzit de înțelepții acestui veac
Cari prin tainica lor viețuire
Cheamă tot omul spre jertfire.
