Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Ești cel mai frumos dintre oameni

O zi de grație cu Baletul din Boston

Cât de multă muncă se ascunde în spatele unor clipe de grație? A Day of Grace with Boston Ballet  –...

Continuare...


Powered by

Ești cel mai frumos dintre oameni

Renate Luicade @
4 September 2014

Uităm că buzele noastre au fost întocmite să vorbească despre nădejde și că ochii au fost legați să vadă speranța…

Pe vremea când tata îmi citea fragmente înălțătoare despre sensul vieții și îmi scormonea în suflet să dibuiască cele mai sensibile resorturi – căci rareori încerca să îndese în mine tot felul de doctrine și principii care pe viitor aveau să genereze un om frumos – eram năvălită de tot soiul de alte intenții și idei.

Țin minte că primele lucruri pe care încerca să le limpezească și care îmi inundau mințile erau roadele sufletului. În ce-l înmoi în așa fel încât, după fiecare experiență, să poți să deschizi curajos ochii în el? Pfff, nu era o preocupare pentru mine.

“Cum ar fi fost să fiu culoare?”

Chestiunea asta cu sufletul zguduie până și memoriile celui mai simplu om și nu-i de mirare că, fiind omenos la cuget, tata mă lămurea mereu, câteodată din două cuvinte, cum ar trebui să stea treaba cu mine și cu reperele morale. În camera unde îmi ținea prelegeri nesfârșite, erau agățate două tablouri: unul rece, de iarnă, de înghețai când te uitai la el și unul cald, de-ți venea să te faci mic, să te arunci în peisaj și să te scalzi în râu, în vara din tablou. În momentele acelea de predică, des reconstituiam o viață paralelă în fiecare priveliște din tablouri.

Recunosc! Am pus zăvor multor sfaturi, am ratat, atunci, trăirea multor teorii lansate de el; la un moment dat nici nu îi mai auzeam bolboroselile, cât îmi pironeam gândurile pe toți pereții. Ăsta era momentul marilor dileme și întrebări pentru mine: Cum ar fi fost să fiu culoare? Ce nume aș fi avut? Cum simte galbenul sau în ce decor m-ar fi plasat tata dacă aș fi fost turcoaz? Buuun, tata rumegă bombăneli despre suflet. Pe unde o fi el?  Nu știu dacă erau efectele unor sedințe plictisitoare, pline de ploconeli, cert este că de cele mai multe ori tata reușea să năpădească în mine cele mai considerabile interogări, la ora aia: Pe ce sunt sprijinite temeliile lumii? Cât de maaare e cortul lui Dumnezeu și de ce trece cu roaba peste ceruri să înnegrească norii și să provoace tunete? Are ploaia tată? Unde pleacă noaptea și de unde vine dimineața?

“Uităm că în noi șade – tolănit și leneș – cel mai frumos dintre oameni.”

Desigur că întrebarea cu care îl sugrumam mereu era: Cine a venit cu ideea asta de a naște.. oameni? Bietul tata…

N-aveam să înțeleg multe lucruri până în ziua în care m-a lăsat să hoinăresc singură, cu mine. Atunci începea aventura. Cunoașterea.

Și iata-mă, conștientă de faptul că nu pot să fiu culoare și că Dumnezeu nu a trecut cu roaba niciodată în ceruri. Că de fapt lumea e într-o schimbare necurmată și că oamenii nu mai au răgaz să-și așeze reperele. Pentru că nu mai vrem să plutim în derivă, ne pitulăm în citate, ne furișăm în muzică, ne prindem zdravăn în muncă să uităm de noi și apoi ne culcăm mecanic: după ore, pastile și griji.

Uităm că în noi șade – tolănit și leneș – cel mai frumos dintre oameni. Că buzele noastre au fost întocmite să vorbească despre nădejde și că ochii au fost legați să vadă speranța. Că din noi vibrează credința în ceva, încrederea, zâmbetul, mila și dragostea. Că avem capacitatea să răsărim măreț cu fiecare dimineață și că fiecare zi ne e dată ca un cec în alb.

Cred că cel mai însemnat lucru așezat în înțelepciunea omului este speranța – care, de altfel, te construiește ca individ. Tot despre nădejde se spune că este o ticăloasă, că vine în cele mai dulci ceasuri și pleacă în cele mai dificile momente. Uneori deziluzia înseamnă o clipă de mai multe zile. Cred că speranța în ceva iluzoriu joacă festele astea și nicidecum încrederea în sensurile adevărate.

Nu am fost plămădiți dintr-o idee năstrușnică. Dincolo de lucrurile care ne împlinesc viața adică familia, prietenii, job-ul, banii, cărțile, înghețata, există un motiv care ne face să stăm în picioare.

“E alegerea ta. Și doar a ta.”

La începutul anilor ’90 când medicii jucau “leapșa” pe diagnosticul fratelui meu – avea o formă ușoară de cancer – părinții mei se prăbușeau în ei. Se sfârșeau în fiecare zi câte puțin. Lovitura era încasată. Orice avea să se întâmple cu fiul lor, trebuiau să continue încăierarea și, ca revers al medaliei, să pună la dispoziție  puterea exemplului: că sistemul durerii merită o cunoaștere aprofundată a omului și implicit, aduce cu sine descoperirea lui. Că motivul pentru care ei sunt miza jocului – am mai vorbit noi despre asta – este acela de a fi o mărturie vie. O mostră de credință și speranța că viața e cu rost și în esența ei manifestă afinitate. Că ei există în viața unor ființe pentru a le propune pactul exemplului frumos. Al experimentului și confruntării cu ce este frumos în ei: nădejde, compasiune, înțelegere, dragoste.

Luptele dindărătul nostru încă își mai lansează în noi ultimele convulsii. Avem brațele prea scurte ca să boxăm cu Marele Maestru. Înaintea noastră stă un martor al existenței: noi înșine. Trăim pentru că mai avem o mărturie de dat, un exemplu de oferit celor din jur. E alegerea ta dacă vrei să fii personajul controversat sau… cel mai frumos dintre oameni!

cel-mai-frumos

Despre autor

Renate Luica

| Facebook | De același autor

Cred că binele nu atârnă de cantitate, ci de intenție și suflet curat. Că printre toate lucrurile frumoase din lumea asta cum ar fi culorile, lumina, dragostea sau admirația, Cred că omul e o descoperire măreață. Și dacă există o arenă cu martori, provocarea mizei sunt chiar... eu! Cumva sunt plasată în joc. Timpul e critic. Aleg bine?! Intuiție sau încredere?

    Comentarii
  1. Liliana Ivan

    Am simtit mereu ca dincolo de discretia ta, de ochii tai visatori se afla ceva...E extraordinar ce se afla acolo! Un suflet asa de frumos! Fratele cu leapsa...e Adi?

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.