Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Enclava bântuită de nevroză

Însingurarea florilor

Șase flori și două gânduri. “Nu știam că floarea amară a singurătății are dacă o atingi pe obraz Sunetul unor...

Continuare...


Powered by

Enclava bântuită de nevroză

Mădălina Dumitrachede @
9 October 2014

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că, într-o lume a reclamelor agasante, WebCultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim! Webcultura.

Dans la cour (2014) – buddy-movie nevrotic.

Ce idee minunată să-i reuneşti pe Catherine Deneuve şi pe Gustave Kervern! În producţia semnată de Pierre Salvadori, Dans la cour, cineastul francez persistă în registrul comediei dramatice, gen în care francezii excelează.

În general, curţile au o reputaţie aflată la graniţa dintre bârfă şi miracole. Iată care-ar putea fi morala recentei pelicule a lui Salvadori, care n-a încetat să caute echilibrul delicat dintre comic şi tragic, dintre zâmbet şi încleştarea angoasei. Curtea în care se derulează acţiunea nu are nimic pitoresc sau fermecător. Cu pavajul său îngrijit şi cu plantele ornamentale, acest patrimoniu imobiliar devine un fel de agorá a chiriaşilor. Nimeni nu este funciarmente odios aici: nici Laurent Maillard, care vede răul peste tot, nici fostul sindicalist cu reflexe staliniste (Féodor Atkine), nici dealerul de droguri (Pio Marmaï). Printre aceştia se găsesc şi doi indivizi, total diferiţi, dar uniţi de aceeaşi problemă: disperarea. Astfel, curtea devine terenul accidentat al întâlnirilor, dar nici gând de seducţie sau dorinţă, aşa cum ne-am obişnuit că    se-ntâmplă în cinema. Cei doi naufragiaţi vor ajunge să împărtăşească problema existenţială ce-i tulbura.

Dans-la-cour

Antoine este un muzician, care se decide ca la patruzeci de ani să-şi încheie cariera şi o face într-o manieră total neaşteptată – abandonează  scena chiar în mijlocul unui concert rock, fără să scoată un singur cuvânt. După ce un timp a hălăduit fără vreun rost, devine paznicul unui imobil, lăsând în urmă un paradis artificial. Printre locatarii acelei clădiri, întrezărim  chiar şi un hoţ de biciclete (Stéphane), care este în acelaşi timp şi dealer de droguri sau un chiriaş maniac al ordinii şi curăţeniei (genul obsesiv-compulsiv). La ultimul etaj, locuieşte Mathilde – proaspăt pensionată -, care încearcă să-şi găsească liniştea alături de soţul ei, în această nouă etapă de viaţă. Ea descoperă o fisură în peretele sufrageriei sale. Pe zi ce trece, neliniştea femeii creşte, se tot frământă, crezând că imobilul s-ar putea nărui. Antoine se-mprieteneşte cu pensionara a cărei panică se-ndrepta spre nebunie. Uniţi de-o fisură, cei doi vor alcătui un tandem simpatic pentru a depăşi acest pasaj deprimant. “Ursul” inofensiv, cu voce joasă, obosită,  se ataşează de vivacitatea de faţadă a femeii speriate de-o fisură.

Filmul se va derula după  o logică bine-chibzuită, ţesută din progresia dramatică fondată pe raporturile, din ce în ce mai apropiate, dintre Mathilde şi Antoine – legătură născută şi din afectivitatea lor asemănătoare. Catherine  Deneuve îşi relevă talentul actoricesc, lăsând deoparte tot ceea ce înseamnă glamour şi creionează un portret ce ne duce cu gândul la Prinţesa şi bobul de mazăre. Desemnată recent, de New York Magazine, un icon, încântătoarea artistă septuagenară portretizează o coproprietară atinsă de angoasa deteriorării, alături de Gustave Kerven ce-i ţine isonul. Episoadele se vor înlănţui într-o  progresie narativă cu accente depresive. Interpreţii îşi desenează personajele aflate în dezacord cu realitatea: ea lansată într-o cursă frenetică împotriva administraţiei, iar el din ce în ce mai panicat, incapabil să exprime un motiv. Primitor şi chiar jovial, Antoine se va ocupa de imobil în maniera sa proprie: se distrează ca un puşti trecând jetul de apă peste pavajul din curte, curăţă scările după miezul nopţii, face orice, totuşi, tristeţea, solitudinea şi gândurile negre din spatele ghiduşiilor sale nu pot fi ascunse. Pe măsură ce Mathilde se isterizează, Antoine se-nchide în sine.

Dans la cour

Regizor: Pierre Salvadori
Scenarist: Pierre Salvadori, David Léotard
Compozitor: Grégoire Hetzel
Operator: Gilles Henry
Producător: Philippe Martin
Monteur: Isabelle Devinck

Distribuţia

Gustave de Kervern (Antoine)
Catherine Deneuve (Mathilde)
Jacqueline Moreau (Dna. Maillard)
Féodor Atkine (Serge)
Pio Marmai (Stéphane)
Michele Moretti (Colette)
Nicolas Bouchaud (Laurent Maillard)

Acest duo actoricesc, surprinzător, dar bine “asortat”, deschide calea abisului, dar într-o notă comico-depresivă. Alături, le vor sta artişti precum Michèle Moretti, Pio Marmaï, Féodor Atkine, Nicolas Bouchaud sau Oleg Kupchik, în scurte, dar simpatice partituri. În curtea acestui imobil, Pierre Salvadori captează imaginea unei depresii cvasi-generalizate: majoritatea locatarilor se află în derivă sau în pragul ei. Între umorul amar şi tristeţea elegantă, filmul dezvoltă o melancolie dulce şi călduţă, contrabalansată de accentele unei reci lucidităţi.

Dans la cour este o comedie ce alunecă, cu graţie şi cu umor, spre gravitate. Ritmul este impus de succesiunea de gaguri şi de peripeţii. Insolitul binom actoricesc, aparent modest, dar profund, excelează în contrapunct, lăsând la vedere o comedie dulce-amăruie. Această curte/enclavă, bântuită de nevroză, aminteşte spectatorului de fragilitatea condiţiei umane.

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă.
Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC “I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.